Cea mai frumoasă meserie din lume

Astăzi e Ziua Mondială a Libertăţii Presei. De ieri mă gândesc la textul pe care îl voi scrie azi, dar niciunul dintre cele începute nu mi-a plăcut. Pe de-o parte pentru că erau cam depresive din cauza faptului că mi se pare cumva că nu s-a schimbat mai nimic în ultimii 20 de ani de când am intrat eu în presă. Aceiaşi politicieni mă dau în judecată pentru aceleaşi nimicuri care le atacă ego-ul lor tot mai mare de la un mandat la altul. Am apucat să scriu o parte dintr-un text după care l-am şters fiindcă mi-am dat seama că aspectul nu e relevant pentru mine. Libertatea mea nu are a face cu încercarea lor de a o limita. Nu a avut niciodată. Am purtat bătălii mai grele şi cu oameni mai importanţi decât cele de azi şi, pentru că am crezut mereu în adevăr şi mi-am făcut meseria cu bună credinţă, le-am câştigat. O voi câştiga şi pe asta. Ar fi chiar culmea ca nişte judecători care trăiesc în aceeaşi ţară cu mine, merg cu maşinile pe aceleaşi străzi pline cu gropi, văd tot mai puţine perspective de dezvoltare şi şanse la asanare morală să mă pună să plătesc daune morale unui politician care se află la putere, într-o formă sau alta, de 25 de ani, fiind direct responsabil de dezastrul actual. Şi asta doar pentru că i-am scos la lumină un document pe care voia să-l ţină ascuns. Să fim serioşi!

Al doilea text pe care l-am început şi nu l-am terminat era despre cum m-a ales jurnalismul pe mine în timp ce mă uitam la un film, „The Paper” (Ziarul). E o minunăţie de producţie despre adevărul de pe prima pagină. Am tremurat de la un capăt la altul de emoţie, abia am respirat. Am ştiut că, la un moment dat, filmul vieţii mele acesta va fi. Azi sunt fan „The Newsroom”, un serial HBO grozav despre provocările jurnalismului din zilele noastre, de data aceasta cel de televiziune. De fiecare dată când mă uit la el mi-aş dori să fiu acolo, în redacţia încinsă, să fiu trimisă în zone de conflict, la dezastre, să vânez exclusivităţi. Nu am terminat nici textul acesta fiindcă mi-am dat seama că nu mai are nicio importanţă ce anume m-a făcut să las baltă meseria pentru care m-am pregătit – cea de profesoară – ca să practic una pe care o învăţ în fiecare zi ca şi cum nu aş fi ştiut-o niciodată.

Aşa că mi-am amintit ceva grozav. Zilele trecute, fizicianul Claudiu Falub – cu care am stat de vorbă – îmi reproducea un citat, cred, din Steve Jobs: „Fiecare om are o pasiune. Dacă acolo unde te afli nu faci lucrurile cu pasiune, mai caută”.

Jurnalismul e pasiunea vieţii mele. Mi-am dat seama după o lună la catedră că nu are rost să pierd prea mult din timpul meu şi nici din al celorlalţi ca să predau. Nu aveam răbdare. Mă simţeam legată cu lanţuri între fix şi fără zece, între semestre şi vacanţe, între predat şi ascultat. Aşa că am evadat. M-am prezentat la un concurs de recrutat reporteri şi am intrat în redacţia „Mesagerului de Bistriţa-Năsăud” undeva prin octombrie 1996. Am fost dată afară la un moment dat, spre binele meu. Apoi, am fost ziarist de investigaţii în presa regională şi naţională, la ziare importante, inclusiv tabloide dacă vă puteţi imagina, agenţii de presă, radiouri şi la o televiziune de ştiri. Am învăţat să filmez, să fotografiez, să înregistrez, să produc jurnale şi emisiuni, să-mi stăpânesc emoţiile, să-mi înving oboseala, să mă concentrez într-o mare de oameni care ţipă, să adresez întrebări, să vorbesc în faţa unei camere de luat vederi ca şi cum aş povesti acasă ce s-a întâmplat, să intru pe geam când sunt dată afară pe uşă. Am învăţat să nu mă dau bătută niciodată nici măcar atunci când unii au impresia că m-au învins.

Am întâlnit oameni grozavi în toate redacţiile şi nu numai, am avut ocazia să filmez dintr-un elicopter cu uşa deschisă, am ales mereu căi nebătătorite şi aproape întotdeauna cu succes, m-am luptat pentru exclusivităţi şi m-am trezit dimineaţa pentru un Breaking News, cum ne spunea unul dintre producătorii jurnalelor pline de dezastre. I-am enervat pe politicieni, m-am uitat fără teamă în ochii lor când m-au scos afară din sedii şi m-au fugărit pe stradă crezând că astfel mă vor face să-mi fie teamă. Am râs şi am plâns împreună cu oamenii care nu erau altceva decât „subiectele” mele. Unii au înţeles că, aşa cum medicul legist taie morţii, aşa şi jurnalistul taie câteodată în carne vie şi nu pentru că are ceva cu carnea, ci pentru că respectiva carne e „subiectul” lui. Cei care nu au înţeles mă urăsc, cu ceilalţi am relaţii civilizate. Rău cu bună ştiinţă şi premeditat nu am făcut conştient nimănui. Că s-a mai întâmplat să fie percepute astfel producţiile mele jurnalistice, nu exclud. Atunci când aflu că am greşit am puterea să-mi cer iertare. Altfel, ura nu mă deturnează şi nici nu mă afectează.

Am scris în titlu că, pentru mine, jurnalismul e cea mai frumoasă meserie din lume, însă nu am fost cu adevărat onestă spunând asta. E un virus care, dacă te infectează, nu mai scapi de el niciodată. Nu există tratament. Sunt jurnalist şi dimineaţa, şi la prânz, şi seara, şi când dorm noaptea cu telefonul sub cap şi în puţinele zile libere pe care mi le iau. Nu ies din casă fără aparat foto şi reportofon. Intru în trepidaţii dacă mă aflu într-o zonă fără semnal la telefonul mobil. Oriunde plec, iau cu mine laptop, cabluri, carduri de acces la net. Fac crize de nervi dacă le uit pe undeva. Orice îmi stârneşte atenţia devine pentru mine o temă de gândire şi un subiect de scris.

Nu sunt ipocrită să pretind că nu am ştiut că va fi aşa. Orice pasiune te devorează şi nu-ţi lasă loc pentru altceva. Am ales să fiu jurnalist pentru libertatea pe care mi-a oferit-o şi pentru bucuria de a mă simţi în fiecare zi faţă în faţă cu o nouă provocare. Nu aş fi putut trăi altfel, ca urmare cred cu adevărat că s-a încheiat demult căutarea.

Cristiana Sabău