Când morţii lipsesc de la show

Poporul român are o vorbă: despre morţi numai de bine. Justificată, de altfel, fiindcă e total lipsit de sens să te mai războieşti cu cineva care nu mai e în viaţă. Mi-ar fi plăcut să se gândească mai mult la asta şi Anca Cârcu, vechea adversară a lui Corneliu Vadim Tudor, care continuă, pe Facebook, o luptă bizară cu cel care a ridicat-o, la un anumit dat, dintr-un celebru anonimat.

Am întâlnit-o pe Anca acum mulţi ani. Mi s-a părut o fiinţă interesantă, un om cu personalitate care ştie ce vrea. E adevărat că are nişte mari lacune de educaţie. Ar fi fost un diamant strălucitor, vorba cuiva, dacă se străduia mai mult să se cizeleze la vremea potrivită. A încercat mai târziu, dar nu i-a mai ieşit. Există o vreme pentru orice, chiar şi pentru lecturile obligatorii. Mi-e greu să cred că cineva mai poate citi poveşti din pur interes personal la o anumită vârstă. O poate face pentru studiu, seara ca să-şi adoarmă copiii, dar nu din curiozitate personală. Anca a pierdut acest tren, ca mulţi alţii. Nu s-a alimentat la vremea potrivită cu ce trebuia. A urcat însă în altul, care se numeşte „tupeu”. E destul de aglomerat cu cei care cred că a avea „şcoala vieţii” înseamnă că eşti mai deştept decât cei care au făcut şcoală adevărată. În traducere liberă, toţi şmecherii care au driblat şcoala, învăţătura, cărţile, care nu ştiu scrie şi nici citi (în consecinţă au şi mari probleme de înţelegere a orice), sunt mai ceva decât „fraierii” care s-au ocupat, în felul lor, de şlefuirea minţii. Numai faptul că ai frecventat la zi o facultate timp de patru ani, chiar dacă nu ai fost cel mai strălucit dintre studenţi, lasă o urmă adâncă asupra ta. Ai ascultat nişte profesori universitari, adică nişte oameni mai deştepţi ca tine, ai călcat într-o bibliotecă, ai auzit cuvinte care nu ştiai ce înseamnă şi ţi-ai bătut capul să le afli înţelesul, ai aflat că pe lume există operă, teatru, filarmonică, nu doar săli cu jocuri de noroc, baruri şi cluburi de striptease. Mai mult sau mai puţin le-ai dat de lucru neuronilor, iar asta te-a adus, cu sau fără voi ta, în zona lui „nu se cade”, a bunului simţ. Odată ce te trezeşti acolo, parcă ceva te opreşte să spui şi să faci anumite lucruri.

Educaţia este cea care te face să te opreşti din delir, oricare ar fi el, în momentul morţii cuiva. Am constatat cu foarte mare tristeţe că Anca, fata cu suflet bun pe care am avut ocazia să o cunosc mai bine în ultimii ani, nu a putut face lucrul acesta, deşi e plecată din ţară, deşi clamează că s-a schimbat, bla, bla, bla. Şi mai trist mi se pare că văd în continuare publicaţii care îi preiau aberaţiile ei şi le rostogolesc într-un ritm aberant peste cadavrul lui Corneliu Vadim Tudor. Nu sunt eu cea care să spună dacă merită sau nu Tribunul un astfel de tratament post-mortem. La rândul lui a terfelit oameni, i-a târât prin mocirla cuvintelor, dar astăzi chiar nu mai contează. Până la urmă, bun, rău cum a fost era cât pe ce să ajungă preşedintele României – poate vă aduceţi aminte că Bistriţa-Năsăud era singurul punct roşu pe o hartă albastră iliesciană – a fost un om inteligent, cu vorbele la el, ne-am uitat cu toţii când apărea la televizor, ne-am amuzat adesea de replicile pe care le dădea, am fost impresionaţi de curajul lui de a spune adevărul în felul în care alegea să-l spună. Am fost şi intrigaţi, şi revoltaţi, ne-a speriat extremismul, ne-a îngreţoşat felul în care a decăzut în ultimii ani acceptând să participe la tot felul de făcături mediatice plătite cu bani grei de televiziuni. Nu a existat niciun scandal real cu Anca Cârcu, să fim serioşi! A fost o scenetă bine regizată din care au avut de câştigat amândoi bani, alte invitaţii la alte televiziuni, alţi bani. Au primit misiunea să creeze o poveste controversată care să genereze dezbateri şi asta au făcut. Întâmplător, Vadim Tudor a murit, iar faptul că partenera lui de show continuă să strige peste sicriul lui mi se pare a fi de o josnicie fără seamăn în lume.

Nu am nicio apăsare pentru faptul că am scris despre Anca Câcu şi ale ei isprăvi prin politică pentru că, spre deosebire de mulţi alţi anoşti care dau din coate prin această lume, ea este un personaj, iar cine o cunoaşte îmi va da dreptate. Nu-mi place la ea ce nu-mi place la nimeni, faptul că, de dragul populismului, din nevoia de a fi băgată în seamă, amestecă răutăţi personale cu prejudecăţi morale. Am citit pe contul ei următoarele: „Nu sunt atât de supărată pe Vadim, cât pe Dumnezeu. Dumnezeu face că lucrurile să nu se mai întâmple. Moartea e puțin, totul e puțin … m-am retras să pot trăi în ură așteptând un final. Am fost tristă atunci, sunt tristă acum. Eu în viață am mai greșit, că tot omul, dar m-am și întors cerându-mi scuze… o fac și acum. îmi cer scuze, colegi, prieteni, dar am așteptat îndreptarea păcătosului … acum aștept moartea lui. Să te odihnești în pace!”.

Vestea proastă este că aceste vorbe aiurite au fost preluate de ziare, probabil le vom vedea la tv, se va discuta în emisiuni despre ele. Numai că, în lipsa unei replici inteligente din partea unuia ca Vadim, scrierile Ancăi vor părea nişte cuvinte încâlcite şi agramate, ceea ce şi sunt de fapt.

E cam nasol, dragă Anca, atunci când oamenii cu şcoală nu le dau replica celor cu şcoala vieţii. Ultimii par nişte penibili care s-au trezit şi ei să vorbească, deşi nu i-a întrebat nimeni nimic. Aşa că e momentul să taci, părerea mea.