Personal am o problemă cu superlativul absolut, mai ales atunci când cineva spune despre sine că este „cel mai” şi „cea mai”. Problema mea derivă dintr-o întrebare: în comparaţie cu cine eşti cel mai bun sau cea mai bună? Cum rareori găsim răspunsul la această întrebare, nu ne rămâne decât să credem sau să nu credem. Eu, una, nu cred că ştiu pe cineva care să fie „cel mai bun” la ceva. Există, fireşte, oameni mai talentaţi decât alţii, mai pricepuţi la una şi la alta, mai abili la vorbe, mai interesanţi, mai dotaţi din punct de vedere intectual, mai frumoşi, mai bogaţi decât alţii, dar, atât timp cât nu putem pune toţi oamenii de pe pământ într-o grilă, nu avem cum decreta că unul este „cel mai” bun fiindcă mereu va exista întrebarea auxiliară „în comparaţie cu cine?”.
Modestia a devenit, în zilele noastre, o calitate destul de rară. Unul dintre profesorii mei din facultate a spus, la lansarea propriei cărţi în care cineva rostea cuvinte elogioase la adresa sa, următorul lucru: „lauda spusă în faţă este ocară”. Mă întreb atunci cum este lauda de sine? Ne răspunde poporul român cu proverbele lui: „nu miroase a bine”.
Un om inteligent e conştient că niciodată nu ştie îndeajuns şi se va comporta ca atare, cu modestie. Cei care spun despre ei că sunt cei mai buni nu pot intra, după părerea mea, în această categorie a oamenilor inteligenţi fiindcă atârnă de gâtul lor un lanţ greu, autosuficienţa, iar atunci când tu crezi despre tine că ştii îndeajuns şi că nu mai ai nevoie de nimic, cu siguranţă că nu poţi fi cel mai bun în niciun domeniu.
„Cel mai” şi „cea mai” este însă o formulă care vinde diverse iluzii. Cădem în capcana de a crede că, dacă vom cumpăra „cel mai” bun produs care ni se oferă vom fi mulţumiţi şi fericiţi. Fireşte că uităm să ne întrebăm în comparaţie cu ce este cel mai bun. Aşa e şi cu oamenii care vor ceva de la noi, fie să îi alegem pe ei, fie să cumpărăm de la ei, fie să-i plătim pentru diverse servicii pe care, nu-i aşa, ei, fiind „cei mai” buni ni le vor presta, iar noi vom fi „cei mai” fericiţi. Iluzii!
Personal nu am încredere deloc în cei care pretind că sunt „cei mai” buni. Îi prefer pe cei modeşti care au suficientă înţelepciune să îşi recunoască limitele fiindcă îmi dau seama că un om care admite că puterile sale sunt limitate va înţelege că are nevoie şi de alţii pentru ca să atingă succesul într-o formă sau alta. Autosuficienţii, lăudăroşii, mi se par nişte neputincioşi narcisişti incapabili să privească în jurul lor şi să-i vadă şi pe alţii la fel de valoroşi sau poate şi mai şi decât ei.
Aşadar, înainte de startul în această campanie electorală, îmi exprim public dorinţa să văd cât mai multă modestie. Eu, una, nu-l voi vota niciodată pe „cel mai” bun, ci pe „cel mai” modest.
Cristiana Sabău
Adaugă comentariu