Adevăraţii vinovaţi

Până acum, viaţa m-a învăţat următoarele lucruri: ca să fii fericit nu ai nevoie nici de bani mulţi, nici de un corp perfect, nici de o carieră strălucitoare sau de o maşină puternică şi nici măcar de un partener. Ca să fii fericit e uneori de ajuns să te cunoşti şi să înţelegi cine eşti, de unde ai venit şi încotro te îndrepţi.

Viaţa pe care o trăim are un tipar lăuntric. Se spune că, la fiecare şapte ani, mintea şi corpul trec printr-o criză şi printr-o schimbare. În primii şapte ani, copilul e concentrat pe sine, ca şi cum ar fi buricul pământului. După şapte ani, începe aventura cunoaşterii celorlalţi, interesul fiind faţă de semeni având acelaşi sex. După 14 ani, apare interesul pentru cei de sex opus, romantismul şi poezia. La 21 de ani, ambiţia devine mai importantă decât dragostea, singura preocuparea a omului fiind aceea să fie competitiv şi să iasă învingător. Abia după 28 de ani începe să înţeleagă că nu toate dorinţele se pot împlini, în timp ce la 35 de ani, energia vieţii atinge punctul omega. De acum, omul nu mai este interesat de revoluţii. Face parte din societatea aşezată. De la 42 de ani, îşi fac deja apariţia bolile, semn că viaţa intră în declin. Religia începe să devină importantă pentru că e preocupată de moarte. La 49 de ani, omul devine tot mai puţin interesat din punct de vedere sexual de ceilalţi, preferând natura şi contemplarea ei. La 56 de ani, matur, renunţă la lume şi devine interesat doar de sine, îmbogăţit cu experienţa vieţii pe care a trăit-o. Vârsta de 63 de ani e cea în care se închide de tot în sine, energia fiind aborbită în interior, iar 70 de ani e perioada în care e pregătit să plece din această lume fiindcă simte că a sa călătorie se apropie de sfârşit.

Am recitit toate aceste lucruri scrise de înţelepţi gândindu-mă la tânărul care a părăsit lumea noastră în cea mai frumoasă perioadă din viaţa lui, între 21 şi 28 de ani când, la fel ca şi pe alţii, l-a condus ambiţia, dorinţa de succes şi nebunia. Nu şi-a dat şansa să treacă pragul acestei perioade ca să înţeleagă că nu toate visele se pot împlini chiar dacă eşti extrem de ambiţios, pe unele trebuie să le laşi în cutia cu amintiri pur şi simplu.

Fie că a vrut, fie că nu a vrut, a ieşit din lumea aceasta alegându-şi singur poarta. Ştia să facă lucruri la care alţii nici nu îndrăzneau să viseze, le punea chiar el în practică pe propria maşină, îşi găsise deja jumătatea, o femeie frumoasă, avea toate şansele să deseneze împreună cu ea tabloul fericirii, aşa cum e el conturat în mintea oamenilor încă de mici fiindcă aşa suntem învăţaţi încă din fragedă copilărie: „ca să, trebuie să”.

Doar că undeva, pe parcurs, reţeta nu a mai funcţionat.

Poate fi de vină şi atitudinea faţă de muncă. Este foarte posibil ca meseria să devină mai mult decât un mijloc de a-ţi câştiga pâinea de zi cu zi. Unii spun că le place aşa de mult ce fac, iar asta însemnă că sunt „pasionaţi”, au ceva în plus faţă de cei care merg cu lehamite la serviciu la 8.00 dimineaţa şi rup uşa la 16.00. Numai că, atunci când devii obsedat de munca ta, există riscul ca ea să-ţi ocupe tot timpul şi tot spaţiul, să nu mai existe loc pentru nimic altceva, nici măcar pentru tine. Este adevărat că trăim într-o lume dement de concurenţială, că orice loc pe care îl lăsăm liber îl poate ocupa un altul, dar, într-o bună zi exact asta se va întâmpla fie că vrem sau nu. Toţi vom elibera locul pe care îl ocupăm pe pământ ca să facem loc altora, unei noi generaţii. Încă nu s-a întâmplat ca vreunul dintre oameni să nu moară.

În ce priveşte maşinile şi fericirea aici discuţia e destul de complicată. Ştiu că a deţine o maşină puternică înseamnă, în lumea noastră, să transferi puterea ei în şoferul care o stăpâneşte. Am văzut însă destule cazuri pe dos, poate prea multe, dovadă că puterea unui om vine din el însuşi, nu din „caii” pe care-i ţine în hăţuri.

Cert este că, într-o ţară ca România, în care ne înghesuim toţi pe aceleaşi drumuri de căruţă, eu una nu văd rostul maşinilor de putere foarte mare, modificate de fiecare după cum îl duce capul sau banii pentru că pentru că nu ai efectiv unde să te dai cu ele la viteza pe care unele sunt capabile să o atingă, iar dacă tot ai modificat atât la ele vei vrea să experimentezi şi o vei face pe aceleaşi drumuri pe care circulăm noi toţi. V-aţi întrebat ce se întâmpla dacă, la ora în care Andrei rula cu 200 de km la oră pe strada Industriei trecea cineva strada pe zebră? E una chiar la câţiva metri de locul accidentului. Sau ce se întâmpla dacă se afla cineva pe trotuar sau venea o maşină pe contrasens? Mureau oameni nevinovaţi sau rămâneau pe veci în scaune cu rotile. Şi asta pentru că oricine în această ţară poate face ceea ce a făcut şi el, fără să-l oprească nimeni. Poate modifica maşini indiferent cât de vechi şi de uzate sunt, poate urca la volanul lor fără nicio oprelişte, poate testa modificările pe orice drum. Pentru asta sunt alţii de vină, legiuitorii.

Am inhalat ieri, la capelă, având vizavi de mine un poliţist care dirija traficul, gaz de eşapament cât pentru 10 vieţi, scos de maşini vechi şi foarte vechi care au lăsat dungi negre pe asfalt. În mod normal, poliţistul de lângă mine cu Garda de Mediu şi Autoritatea Rutieră alături ar fi trebuit să ia toate actele la control şi toate maşinile la revizie. Dacă au depăşit norma de poluare scrisă în cartea tehnică, să fie confiscate pe loc, iar şoferilor ridicat permisul. Nu s-a întâmplat aşa pentru că fie nu avem legi, fie nu este cine să le pună în practică. Am închis cu toţii ochii şi ne-am acoperit nările înduioşaţi de toate poveştile despre drama sentimentală pe care o rostogoleşte gura lumii.

Dacă tot am ajuns aici, poate că nu ar fi rău să ne gândim la o altă idee inoculată de societate şi acume că există un tipar şi nu ai voie să te abaţi de la el: un om care te-a iubit cândva este obligat să te iubească la nesfârşit, iar dacă s-a şi căsătorit cu tine este condamnat să rămână cu tine pentru tot restul vieţii chiar şi atunci când nu mai simte nimic. Însă rezervorul de iubire se poate goli la fel ca şi cel de la maşină, mai ales când uiţi să-l mai alimentezi din când în când, iar agăţatul cu disperare de trecut şi de amintiri nu foloseşte la nimic. Cărţile ne spun că asta nu e iubire, e dependenţă, asemănătoare cu dependenţa de alcool sau de droguri sau – de ce nu? – de viteză. După un consum îndelungat, nici măcar nu le mai simţi gustul, dar senzaţia este că nu mai poţi trăi fără ele. Doar senzaţia.

Iubirea adevărată este atunci când vrei ca un om să fie fericit chiar şi cu preţul nefericirii tale. Dar câţi dintre noi suntem capabili de această generozitate? Prea puţini, deşi niciunuia nu ne-ar plăcea să fim ţinuţi cu lanţuri, nici măcar în relaţii. Chiar şi aşa, îl judecăm aspru pe cel care vrea să plece, în loc să-i deschidem uşa şi să-i spunem: „mulţumesc pentru tot ce a fost frumos”.

Multă lume caută vinovaţi pentru ce s-a întâmplat. Eu cred însă că adevăraţii vinovaţi pentru ceea ce se întâmplă în vieţile noastre suntem chiar noi înşine pentru că nu vrem să-i acceptăm pe oameni aşa cum sunt şi nu vrem să înţelegem că trăim pentru că a fost nevoie de noi în existenţa aceasta, pentru că suntem unici şi irepetabili.

Viaţa este frumoasă cu toate imperfecţiunile ei fiindcă tocmai imperfecţiunea are în ea posibilitatea de a evolua, ea aduce bucuria pentru nou, extaz şi aventură. Imperfecţiunea înseamnă că eşti viu şi viaţa continuă. Perfecţiunea e doar atunci când ai murit fiindcă abia atunci nu mai poţi schimba nimic.