Ale tale, ale taleee … apucături „criminale”

Iniţial, am crezut că îi dau o veste senzaţională fiindcă urma să cânte „Vama”, iar Tudor Chirilă e un artist pe gustul mai multor categorii de oameni. Mi-a zâmbit politicoasă în timp ce eu încă mai bombăneam dezamăgită de cei de la „Maxim” care au o piesă „Ale tale, ale tale sărutări criminale” şi cam atât. În rest, multă imitaţie şi agitaţie pentru adolescente (pe care pot să le înţeleg că sunt fascinate de nişte băieţi de vârsta lor despre care m-am convins live că mai mult arată bine decât cântă). Nu sunt critic muzical aşa că mă opresc aici cu analiza. Nu mai am nici 15 ani, deci e exclus să-mi placă o trupă de adolescenţi.

Revin însă la doamna din dreapta mea pe care am început să o studiez cu coada ochiului. Avea un băieţel de cel mult şase ani lângă ea şi era foarte agitată în timp ce butona telefonul mobil. În scurt timp, tot spaţiul din jurul meu a început să se umple cu tot felul de domni şi doamne care făceau acelaşi lucru de zici că se pregăteau pentru un război cibernetic. Aproape toţi aveau cu ei copii cu vârste între 2-3 ani până la 7-8 ani care se strecurau fără probleme printre pilonii gardurilor amplasate de jandarmi ca să ajungă în spaţiul din preajma scenei.

În secunda în care băieţii de la „Maxim” au terminat de cântat, zici că a căpiat toată lumea din jurul meu. Aş fi plecat, dar pur şi simplu veneau adevărate valuri de oameni spre mine, aşa încât am rămas captivă între gardurile de fier şi gardul viu de părinţi. Bieţii oameni – fiindcă mi se par demni de toată mila – aveau două preocupări simultane: pe de-o parte, cu o mână îi împingeau pe cei mici cât mai aproape de gard şi dincolo de el, iar pe de altă parte erau focusaţi pe ecranele telefoanelor ca nu cumva acestea să nu fie pregătite pentru fotografiat. Nu are rost să vă spun ce s-a întâmplat în secunda în care idolii celor mici au ajuns la gard. S-a declanşat o adevărată isterie. Iniţial, băieţii au fost amabili, au dat autografe, s-au fotografiat cu nişte adolescente şi chiar au cedat rugăminţilor fierbinţi venite din partea mamelor „Măi, fetelor, lăsaţi-ni-l şi nouă pe Bogdan!”.

Toată povestea părea una fără sfârşit fiindcă ba nu se ieşea poza, ba cel mic nu se vedea bine, aşa încât un bodyguard l-a smuls pur şi simplu pe solistul trupei dintre fani, apucându-l de braţ şi trăgându-l efectiv printre ei. S-a întâmplat exact în momentul în care doi taţi voiau şi ei să-şi fotografieze puştii cu vedetele ca să aibă ce posta pe Facebook, mă gândesc. Unul dintre ei n-a mai apucat să apese pe buton că i-a dispărut vedeta din cadru. Nu vreţi să ştiţi ce înjurături vrednice a tras cu puştiul de mână, derutat, speriat, cu lacrimi în ochi, urlând de-a dreptul isteric. În jurul bărbatului, şi alţi părinţi frustraţi că au pierdut marea ocazie de a-şi fotografia copiii cu vedetele i-au urmat exemplul. „Ale tale, ale tale sărutări criminale” au declanşat apucături din acelaşi registru, „criminal”.

Cum vă spuneam mai sus, pot să înţeleg pasiunea unor adolescenţi pentru muzică, pentru formaţii alcătuite din tineri de vârsta lor. Până la urmă, fiecare generaţie a avut idolii ei. Ce nu pot pricepe în ruptul capului este de ce adulţii ţin neapărat să-i transforme pe copii care nici nu merg măcar la şcoală în nişte isterici care încep să creadă cu toată fiinţa lor că, dacă nu ai o fotografie cu nu ştiu ce cântăreţ sau un autograf mâzgălit de altul, nu mai are sens să trăieşti. Mi se pare o adevărată demenţă care va duce, în final, la răspunsuri de tipul celor pe care le-am obţinut azi de la candidaţii care dau bacalaureatul de toamnă: “Nu l-am învăţat pe acest domn Bacovia. E mai complicat faţă de alţi poeţi!”, „Mi-am amintit ceva despre Plumb, dar nu ştiu nici măcar la ce se referă”. Probabil că, dacă i-aş fi întrebat despre “Sărutări criminale” aş fi obţinut cu totul alte răspunsuri.

Slavă Domnului că în lumea aceasta mai există familii care investesc totul în educaţia copiilor. Încă sunt fascinată de Raul Gălan şi de minunata educaţie pe care a primit-o acest băiat extraordinar care, iată, prin muncă, prin îndrăzneală a ajuns să-şi trăiască aievea visul. Slavă Domnului că există familia Buhai care a mizat, la rândul ei, totul pe educaţia lui Rareş, un copil cu un potenţial uriaş, pus deja în valoare prin muncă şi seriozitate. Acestea sunt lucrurile cu adevărat importante, nu fotografii cu vedete de o zi şi nici autografe mâzgălite pe şerveţele. Păcat că unii îşi vor da probabil seama atunci când nu va mai fi mare lucru de făcut.

Cristiana Sabău