Chiar contează atât de mult pentru dumneavoastră?
Am aşteptat mult scrierea acestor rânduri. Poate aşa a trebuit să fie. Am aşteptat mult nu din motive de lipsă de inspiraţie sau dezinteres, ci poate a trebuit să aştept o vreme pentru a mă convinge că ceea ce scriu nu reprezintă o falsă impresie sau o percepţie denaturată a realităţii.
Am aşteptat, sperând că mai poate să se schimbe ceva în abordarea politicilor educaţionale şi practicilor pedagogice la nivel instituţional şi în special la cel individual, atunci când vorbim despre elevii din şcolile noastre. Am aşteptat nădăjduind că voi vedea copii venind de la şcoală, fericiţi şi săltând de bucurie că au făcut ceva deosebit într-o anume zi, că au făcut ceva care să-i fi caracterizat personal şi la modul individualizat. Această zi se lasă însă aşteptată şi astăzi.
În schimb, văd copii venind de la şcoală, obosiţi, încărcaţi cu o grămadă de sarcini care de multe ori nu îi reprezintă însă care trebuie duse la îndeplinire. Îi mai întreabă cineva dacă le face plăcere să facă un anume lucru, mai are cineva timp să îi asculte şi să se aplece asupra fiecărei personalităţi a acestora şi să o călăuzească într-o anumită direcţie, aşa cum Dumnezeu prin fondul genetic al fiecăruia a orânduit? Din păcate, cred că răspunsul este un „NU” cât se poate de clar.
De ce? Poate pentru că încă după mai mult de două decenii de la schimbarea radicală a sistemului de guvernare din România, nu putem renunţa la un sistem de învăţământ tradiţional, comun şi nepersonalizat. Din acest punct de vedere, se pare că intrarea ţării noastre în marea familie a Europei şi în structurile euroatlantice a rămas un simplu act de aderare şi de mândrie de a avea calitate de membru.
Atunci când, la o primă şedinţă cu părinţii, la revenirea în ţară după o şedere de trei ani în Regatul Norvegiei, am încercat doar să îndrăznesc a face o propunere de schimbare pentru bunul mers al lucrurilor, în şcoală din perspectiva copiilor noştri, am fost întrerupt brusc de către audienţa prezentă, spunându-mi-se la modul cel mai direct că ”Nu se poate. Aşa este sistemul!”. Şi într-adevăr, au avut mare dreptate. Nu cred însă că voi uita curând aceste cuvinte, auzite din gura unor părinţi care în final mi-am dat seama că nu aveau ceva cu mine personal, nici cu şcoala, ci erau epuizaţi de puteri în faţa unui sistem care nu se lăsa schimbat. Aşa e sistemul….!
Acest sistem însă creează mari frustrări în planul personal emoţional al copilului nostru şi îmi este teamă ca nu cumva acest sistem să dea o notă aparte în dezvoltarea psiho-socială de viitor a acestuia. Şi cu siguranţă aşa va fi atâta timp cât frustrările lui se acumulează, de ascultat nu îl ascultă nimeni şi dacă totuşi părinţii fac probabil acest lucru, toată discuţia se încheie rapid cu câştig de cauză a acestui sistem, pentru că aşa este…
Cine şi când trebuie oare să înţeleagă faptul că nu mai este normal ca un copil să primească o notă de patru pentru că, deşi cu tema făcută, a uitat caietul acasă? Aici trebuie clar înţeles că verificarea unei sarcini pentru acasă nu este o metodă de evaluare şi notare!
Cine şi când trebuie să ia atitudine atunci când un copil primeşte lucrare scrisă la muzică, este evaluat astfel şi primeşte o notă de şase, fără însă a exista justificarea acelei note? De ce o notă de şase şi nu una de cinci sau şapte ? A rămas o întrebare fără răspuns din partea profesorului. De ce? Pentru că atunci când evaluezi trebuie să ai un sistem clar de notare şi cuantificare. În acest caz nu s-a întâmplat aşa şi tot ce a rămas după a fost confuzia aprofundată a copilului şi probabil sentimentele de repulsie nutrite faţă de una dintre cele mai frumoase arte…Trist.
Când oare trebuie să deschidem ochii şi să înţelegem că lucrarea scrisă administrată unei clase întregi nu mai poate fi o soluţie viabilă de notare? Şi din nefericire, pentru mulţi dascăli ea rămâne singura metodă de evaluare…de altfel foarte la îndemână pentru colectarea de note în catalog şi încheierea mediilor.
Nu voi conteni să nădăjduiesc la o schimbare, pentru binele moral al generaţiilor viitoare. Trebuie să existe şi alte căi, alternative, particularizate, care să facă din şcoală un loc unde fiecare individ să se dezvolte în funcţie de unicitatea lui. Interesant că avem şi studii în acest sens, care însă rămân trecute cu vederea. Într-un astfel de studiu, elaborat în anul 2011 chiar de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei din România, sub coordonarea Dr. Monica Cuciureanu, este menţionat:
”Pedagogia alternativă înseamnă căutarea unei alte căi pentru adevărurile diferenţiate, unice şi independente, care sunt copiii.
Într-o perioadă în care şcoala nu mai este singurul furnizor de educaţie şi problema individualizării în educaţie se pune din ce în ce mai acut, sistemele europene de învăţământ renunţă tot mai mult la eşafodaje comune şi caută soluţii pentru a răspunde nevoilor particularizate ale copiilor şi comunităţilor din care aceştia fac parte”.
Nu închei fără a mă justifica în menţionarea şederii în Regatul Norvegiei, unde, la Şcoala Internaţională Britanică din Stavanger (BISS) am trăit una dintre cele mai umilitoare experienţe de părinte. Atunci când la o consiliere parentală tutorele clasei m-a informat că unul dintre copiii noştri a trecut din grupul de top la citire în grupul de mijloc, am reacţionat exact aşa cum am fost probabil cizelat de sistemul de învăţământ descris mai sus. Pe măsură însă ce eu chiar începeam să comentez exagerat pe situaţia de neimaginat pentru mine (şi cât am greşit….), fiind puternic deranjat de acest lucru, profesorul din faţa mea (de altfel, cu o mare experienţă în domeniu la şcoli Londra şi din Europa), era vizibil consternat, şocat şi deranjat de atitudinea mea, a unui părinte erodat de tarele unui sistem din care cu greu m-am putut desprinde. La un moment dat, sătulă fiind a mă mai asculta, mă întrerupe politicos, aşa cum numai britanicii o ştiu face, şi pe un tot calm şi cald cum rareori mi-a fost dat să aud, îmi spune: ”Does it really matter to you?” (Chiar contează atât de mult pentru dumneavoastră?)
Am realizat în acel moment un singur lucru. Acela că dascălul din faţa mea iubea propriul meu copil mai mult decât mine şi dorea ca acesta să evolueze la un mod frumos, individualizat, aşa cum dealtfel noi nu am fost învăţaţi să o facem.
Doamna Anne Howells, directorul acestei Şcoli Internaţionale Britanice din Stavanger (BISS) afirmă în cuvântul de bun venit: ”Copiii BISS au un apetit pentru viaţă şi aventură. Ei merită o experienţă minunată la şcoală, plină de bucurie şi activităţi însemnate, liberatoare şi promotoare de dezvoltare personală necesară în situaţii dificile. Noi promovăm dezvoltarea personalităţii şi încrederii în toate aspectele vieţii din şcoală. Noi dăm copiilor noştri timpul şi libertatea necesară descoperirii intereselor, talentelor şi aspiraţiilor acestora. Noi avem grijă să dezvoltăm inteligenţa şi responsabilitatea acestora ca cetăţeni universali. Noi sprijinim încercările lor creative cu ambiţie, determinare şi înalte aşteptări pentru viitor”.
Oare greşeşte?
Alexandru Oprean
Fiecare copil,de cand e lumea lume,se dezvolta in functie de unicitatea lui. Si intr-o familie cu doi copii,nu sunt amandoi la fel,unuia ii place sportul,altuia muzica.
In sistemul de invatamant de stat,nu e cum sa apreciezi evolutia si achizitiile unui copil decat prin nota. Cat sa il tot cocolosesti pe unul care zice ca si-a facut tema,dar a uitat caietul acasa? Cand va fi pe picioarele lui si va lucra,oare il va intelege cineva ca a facut un proiect daca nu il prezinta la timp si nici habar de el nu are? Pentru ce sa il plateasca cineva? Copiii trebuie pregatiti,atat de familie cat si de scoala ,pentru viata. Iar viata e dura uneori,nu au multi norocul de sefi care sa ii vada pe angajati in ,,unicitatea” lor!
Au trecut prin sistemul de invatamant atat de blamat atatea generatii de romani.Incercati sa vedeti cum stau cu ceea ce se numeste cultura generala cei care au 50-55 de ani si cei care au 20-25 de ani,desi acestia din urma au cate 2-3 diplome universitare. Pana si doctoratul s-a banalizat !Unii se gandesc sa-l obtina inainte de terminarea facultatii!
Toate examenele sunt mult mai usoare ca in trecut,iar rezultatele sunt tot mai slabe.O sa ajungem sa fie intrebat elevul ca in Caragiale: Nu-ia asa ca…?
Si inca ceva:profesorul ar trebui sa fie supraom ca sa vada la o clasa de 33 de copii unicitatea fiecaruia. Sigur,o vede prin teste. De aceea sunt notele de la 1-10.
Haideti sa-i responsabilizam pe copii,sa nu se mai teama dascalul ca daca ridica in picioare un elev si ii face observatie ca scuipa pe jos,arunca mere pe tavan si butoneaza telefonul risca sa fie acuzat de umilirea loazei. Pe copiii acestia o sa-i umileasca viata,daca nu ne gandim sa-i modelam atunci cand se mai poate.
Credeti-ma,chiar imi pasa de viitorul acestui popor!
Sunt perfect de acord cu cele spuse! In scoala nu se mai poate face scoala ca „asa-i sistemul!” Singura reforma care s-a facut este ca „copilul este rege” iar dascalul „bufonul” lui. Nu se pune problema unei discipline, din toate partile (elev, profesor, parinte, comunitate), nu exista un sistem coerent cu intrare si iesire si functie de transfer cu puncte de control, este doar un „sistem”. De care, din pacate, nimanui nu-i mai pasa! Hartoage si parahartoage, ca peste tot, cam asta e munca profesorului. Vocatie? Nu prea. Statul isi bate joc, Ne batem si noi! Ochi pentru ochi….. Noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc! Eu am trecut prin asta. Va suna familiar? Ne batem joc de noi insine, de viitor si asta este cel mai trist!
Din pacate perpetuarea actualei abordari a invatamantului romanesc, atat de catre autoritati cat si de catre dascali si, uneori, de catre parinti, va avea efecte inca mult timp, efecte care ne vor afecta pe toti. Cred cu tarie ca schimbarea trebuie sa inceapa de la catedra, pas cu pas, si sa genereze mai apoi schimbarea institutionala si de politici educationale. Nu cred ca sistemul poate impiedica dascalul sa elimine toate greselile pe care le facem in predare si evaluare.
Cred ca, in esenta, aveti dreptate. Singurul component neluat in considerare este insusi „sistemul”. Dascalul poate sa faca si, multi chiar fac, lucruri extrem de frumoase. Doar ca ei se invart intr-un cadru care, de multe ori, le este ostil. Daca ar exista acea autonomie scolara intr-un cadru reglementat corect, situatia s-ar putea modifica plecand de la catedra si vocatia dascalului. Multi au facut multe, dar, la un moment dat, s-au scarbit si au renuntat. Oamenii imbatranesc, se erodeaza, stresul este imens si, isi pun apoi intrebarea „Pentru ce?”. Si renunta! Sunt foarte multi dascali care merita cu totul altceva decat primesc la fel cum exista foarte multi copii care, indrumati corect, pot face performanta si lucruri minunate!
Cu mare bucurie vad ca nu sunt singur care avea asemena experiente in sedintele parinitiilor. intraznesc sa spun ca adevaratele piedici nu sint profesori ci parinti care le impiedica si ridica vocea orcind le pasa.
Profesori care eu pana acum am conoscut in 99% din cazuri fac tot pozibil si mai mult din cea ce le este dat obligatoriu sa fie facut.
Starea materiala este dezastruos si manualele uneori pline de greseli si lipsuri.
Pestele pute de la cap. Cauzele trebuie cautat la nivele mai inalte pentru partea didactica si materiala.
Pe partea de educatia generala trbeui cautat in societate manelizata de postrui de TV de prost gust si de educatie la celor 7 ani de acasa unde se pune accent mai nou doar pe fasada si nu pe continut.
Eu numai merg la nicio sedinta a parintiilor. Daca este ceva important de comunicat astept invitatia personala.
Se poate spune ca dupa ’89 invatamantul romanesc, a avut o traiectorie descendenta. Acest lucru nu s-a facut doar cu aportul guvernantilor, ci si al familiei din care provine elevul. S-a crezut ca, daca s-a intrat in democratie, elevul nu mai trebuie sa depuna nici un fel de efort (nici macar la educatie fizica, cat despre activitatea practica, ce sa mai spun?!). Odrasla, a fost dotata cu tot felul de gadgeturi, ,,de ultima generatie”, imbracat dupa ultimele ,,trenduri” iar in clasele superioare ala liceului l-au si motorizat. Legatura dintre scoala si familie, a ramas doar pe hartie. A crescut ponderea meditatiilor in particular, si a incercarilor de spaguire la diferitele tipuri de examene.Foamea de note mari din mintea parintilor, este din ce in ce mai evidenta si se manifesta la elev. Chiar daca marimea notei este invers proportionala cu nivelul cunostintelor acumulate. In ,,tabara scolii” s-au experimentat adesea tot felul de metode alternative, aduse de deontologii cutreieratori prin lumea larga, fara a se tine seama de traditiile nationale in domeniu. Au aparut ca ciupercile dupa ploaie, manuale asa-zis alternative, si tot felul de auxiliare didactice, din pacate moarte inainte de a-si produce vreun efect benefic. Mare parte din corpul didactic s-a decimat, prin parasirea sistemului prin pensionare dar mai ales prin plecarea multor cadre didactice experimentate care nu au mai suportat INEPTIA SISTEMULUI. Au aparut insa ca ciupercile, cadre didactice doldora doar de diplome (si mai putin competente), formate prin tot felul de universitati de cartier.De la nivel politic, au venit tot felul de idei ,,novatoare”. Astfel actul instructiv-educativ, a devenit unul birocratic. Cadrul didactic, este sufocat cu tot felul de hartogaraie (maculatura), fara nici o relevanta, dar mai ales fara nici un efect, la nivel de acumulari de competente. Singurul efect este acela de a pune ,,la colt” dascalul atat de directorul (cel mai ades politruc), cat si de sefimea din inspectoratele scolare. In acest sens, hulitele inspectii de indrumare si control dintr-un trecut nu tocmai indepartat, au devenit inspectii de control, constrangere, si frica….Asa ca, pana sa implementam tot felul de experimente aduse de aiurea, sa nu uitam ca lucram cu un aluat uman autohton (cu toate defectele si calitatile lui), si nu cu unul de chifla Mc Donalds, sau mai recent de Kurtos kalacs…In sistemul educational actual din Romania, nu e loc de experimente intamplatoare, ci doar de aducerea lui in matca fireasca in care incompetenta si politicul, deopotriva nu isi au locul.