Arătăm ca o ţară primitivă

La Jelna, o tânără de etnie rromă a venit spre mine să-mi reclame, văzându-mă cu aparate la gât, că nu toţi copiii din sat vor primi daruri din Camionul de Crăciun, deşi „au dreptul”. „Ştiţi că cei care fac naveta la Bistriţa nu primesc?”, m-a întrebat ea cu un ton revoltat. Nu, nu ştiam. Deschizând subiectul „navetă”, femeia a început să toarne acuzaţii peste acuzaţii, întocmai ca o ploaie torenţială, că e prea mare înghesuială în autobuz, că primarul e de vină. O alta a aşteptat să plece ca să-mi şoptească: „Oamenii nu plătesc nimic pentru naveta copiilor, asta a uitat să vă spună”.

Cu încă o dovadă că adevărul e mereu la mijloc mi-am făcut loc printre copii şi am intrat în vorbă cu ei. Un băiat pe nume Paul era strigat de toţi „Guţă” fiindcă, pretindea el, ştie „toate manelele”. L-am corectat când l-am auzit spunând „mă duc să aprind nişte petărzi”, însă degeaba. Era convins că aşa se spune şi a plecat de lângă mine cu toată gaşca lui ca să nu-i stric imaginea de „cunoscător al tuturor manelelor”. Am rămas departe de adulţi, dar şi de copii şi am avut ocazia să văd imaginea de ansamblu. În faţa ochilor mi s-a aşternut tabloul unei Românii mai mici, dar în care nu regăseam nimic din bunul simţ al omului de la ţară, din buna lui cuviinţă. În aşteptarea Camionului, mi-am adus aminte cum ai mei ne-au învăţat să salutăm pe toată lumea de pe stradă. „Nu-i cunosc”, le spuneam. „Te cunosc ei pe tine”, mă avertizau părinţii care nu ar fi îndurat sub nicio formă nici măcar zvonuri că nu şi-au învăţat copiii să salute lumea pe stradă.

De la Jelna, unde Camionul de Crăciun întârzia, am mers la Budacu de Jos. Acolo, altă mulţime pestriţă, dar destul de ordonată. Chiar dacă aveau ţigările aprinse în colţul gurii, adulţii au aşteptat să audă numele celor mici ca să ia câte cinci-şase cutii – câte una pentru fiecare puşti – pe care să le urce într-o căruţă şi să plece acasă. Cu jumătatea de gură liberă, unii mai rosteau câte un „mulţumesc” trunchiat. În timp ce-i priveam cu încarcă pachetele în căruţe mă gândeam oare cum se vede tot acest tablou prin ochii nemţilor. Cu siguranţă, arătăm lumii o faţă murdară, necivilizată, o latură sălbatică şi primitivă.

Cu tot mai puţine şcoli la sate, cu tot mai multe antene satelit şi televizoare în fiecare cameră dintr-o cocioabă, România face paşi mari şi siguri înapoi în loc să-i facă înainte. Lipsa educaţiei se simte atât la adulţi, cât şi la copiii lor care efectiv nu au de la cine învăţa cum să se poarte. Din păcate, fenomenul nu-şi face simţită prezenţa doar la ţară, în sate cu mulţi ţigani, ci şi la oraş. Văd şi aud zilnic tot felul de copii care urlă, fac zgomote asurzitoare pe unde trec, dau cu picioarele, distrug. Am impresia că nu le-a spus nimeni că trăiesc într-o comunitate în care sunt şi alţi oameni care fie sunt bolnavi, fie obosiţi, oameni care au nevoie de linişte. Uneori mă întreb dacă i-a educat vreodată cineva sau pur şi simplu au crescut singuri, în junglă.

În plus, există o atitudine cu care m-am întâlnit în ambele sate. Oamenii considerau că pachetele sunt un drept al lor, li se cuvin. Pe foarte puţine feţe am putut citi recunoştinţa faţă de cei care le-au trimis, faţă de cei care le-au transportat pe atât de mulţi kilometri, faţă de cei care s-au ocupat ca fiecare să primească. Mi-e foarte greu să înţeleg de ce nu suntem recunoscători. Mi se pare un semn al dezumanizării, ceea ce e trist.

Cristiana Sabău