Bistriţa, oraşul cu zeci de scriitori dezinteresaţi ei înşişi de lansări de carte

De ce mi se pare o situaţie demnă de comentat? Fiindcă trăim în oraşul în care avem „n” organizaţii ale scriitorilor care îşi dau unii altora premii ba la gala culturii bistriţene, ba la gala culturii judeţene. Iertaţi-mă că nu am folosit majuscule, dar nici nu am reţinut cu adevărat cum s-au intitulat evenimentele respective de importante ce au fost. Mai trăim şi în oraşul în care sunt unii oameni care se laudă că au publicat a zecea carte, dar nu cred că se pot mândri şi cu un număr de zece cititori. Cu toate acestea, lansările de carte îi lasă indiferenţi pe culturnicii noştri preocupaţi să scrie texte despre ei înşişi pe care să le publice în ziare folosind numele altora ca să pară a fi „cronici obiective”. Brrr!

Deşi sunt absolvent de Litere, lansările de carte nu sunt evenimente pe care să-mi fi propus să nu le ratez în viaţă. Nu sunt colecţionară de autografe, dar am stat odată la rând o oră şi ceva pentru ca Octavian Paler să scrie pe „Viaţa pe un peron” numele meu. Şi nu l-a greşit spre deosebire de mulţi, mulţi alţii care mă cunosc de o viaţă şi-mi spun în continuare Cristina. Mai am în bibliotecă o carte pe care mai am un autograf de la un scriitor american, dar nu sunt eu cea care l-a obţinut, ci o dragă prietenă mi-a oferit acest dar minunat. Deşi am două exemplare din cartea „Cu sufletul rămas în viaţă” nu m-aş despărţi de niciuna dintre ele fiindcă preţuiesc la fel de mult autograful ca şi conţinutul cărţii.

Nu vreau să vorbesc aici despre mine. Nu mă consider scriitor pentru că nici nu sunt, dar ştiu atât de multe persoane care s-au împăunat cu această titulatură şi care sunt veşnic absente de la orice eveniment editorial care exclude casta lor. Nu-i cunosc pe toţi personal şi nici nu voi emite aici judecăţi de valoare, dar înclin să cred că unora dintre scriitoraşii care umblă cu cărţile în plasă (ca să le dea oricui le iese în cale) le place extrem de mult să creadă că sunt geniali. Tot ei sunt în al nouălea cer când citesc o cronică laudativă la adresa propriei persoane, fie scrisă chiar de ei înşişi. Că aceste caste sunt finanţate cu bani de la bugetul local (vezi Cenaclul „Conexiuni”) sau cu bani de la cel judeţean (vezi „Mişcarea literară”) este o altă discuţie. Posteritatea va judeca singură pe ce maculatură am aruncat banii publici în epoca internetului în care oricine se poate exprima, liber, pe un blog.

Ce mă deranjează pe mine este mâncătoria din această breaslă, invidia fiind, se pare, trăsătura dominantă a burgului de provincie. Scriitorii se urăsc între ei, politicienii s-ar omorî dacă ar putea, medicii nu încap unii de alţii, jurnaliştii şi avocaţii la fel, dovadă că trăim într-o lume extrem de limitată în care ipocrizia ne caracterizează pe toţi. Am face orice numai să nu recunoaştem că altul e mai bun ca noi ca şi cum simpla recunoaştere a valorii ne scurtează viaţa şi ne ia din farfurii. Paradoxal, nu e aşa, dar noi ne înverşunăm să credem că e.

Am observat că, mai nou, extrem de înrăită, lumea nu vrea să accepte că nimeni nu e 100% rău şi că există părţi bune în fiecare situaţie dacă ai ochi să le vezi şi înţelepciune să le accepţi. La polul opus, nimeni nu este 100% bun şi nu face numai lucruri bune. Din păcate noi trăim în „cercul nostru strâmt”, purtăm ochelari de cal şi vedem ce ne convine. Din fericire, vorba lui Milan Kundera, „Viaţa e în altă parte” şi ferice de cei care au privilegiul să o vadă.

Cristiana Sabău