Blestemele din vieţile noastre

Zilele acestea citesc o carte extraordinară, „Binecuvântare şi blestem. Tu alegi” de Derek Prince, un teolog născut în India, cunoscător al limbilor greacă şi latină, autorul a peste 50 de cărţi traduse în o sută de limbi. Am găsit-o cu mare dificultate, dar citind-o înţeleg şi de ce. Inspirându-se din Biblie, autorul arată cauza blestemelor care sunt la fel de reale ca şi binecuvântările chiar dacă nouă, printre care mă număr şi eu, ne place să credem doar în cele din urmă. Dacă în vieţile noastre predomină umilirea, sărăcia, apăsarea, eşecul sau bolile în diferite forme şi dacă nu înţelegem de ce nu ne iese nimic oricât de mult ne-am zbate e foarte posibil să descoperim că undeva, în vieţile noastre, s-a întâmplat ceva rău. Fie părinţii noştri sau chiar noi înşine am crăpat uşa diavolului şi l-am întrebat despre viitor, iar el a avut grijă să ne-o trântească în nas şi să ne lipsească de un perete (bucuros de vizită), fie s-au dus la vrăjitoare şi i-au cerut să facă şi să dreagă, fie au crezut în astre, în numere norocoase sau pietre vindecătoare, în yoga şi alte aiureli, fie pur şi simplu au încălcat poruncile lui Dumnezeu. Niciun blestem nu e lipsit de cauză, spune Derek Prince. Din fericire, graţie harului lui Dumnezeu, orice blestem poate fi spulberat!

N-am ajuns încă la metoda prin care poţi scăpa de blesteme, dar am înţeles până acum că există blesteme personale, altele familiale (ne putem da seama de acest lucru privind evoluţia unei familii în timp, dacă i-a mers bine sau prost) şi altele care stăpânesc naţiuni întregi care au greşit în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor.

Că tot se apropie perioada în care comemorăm Revoluţia, să ne amintim că noi, ca popor, ne-am omorât conducătorii de Crăciun, că primul lucru pe care l-au făcut oamenii în libertate a fost acela să-şi omoare copiii nenăscuţi, rata avorturilor în România fiind una dintre cele mai ridicate. Ambele sunt păcate colective strigătoare la cer care îi privesc nu doar pe cei în cauză care au tras cu arma sau au făcut avorturi, ci şi pe cei care au permis toate acestea. La fel de vinovaţi sunt şi medicii care au făcut averi colosale din avorturi şi cei care au putut educa societatea, dar nu au făcut-o, preoţii care ar fi trebuit să se ocupe mai cu râvnă nu de cutia milei, ci de enunţat consecinţele grave ale acestui păcat. În ultimii ani, noi, ca societate, am acceptat umilirea bătrânilor, a copiilor şi a mamelor, a bolnavilor din spitale şi a celor de la ţară. De teamă ca să nu ne pierdem ceea ce avem, nu am protestat ca să-i apărăm pe cei slabi şi neajutoraţi de urgia care s-a abătut asupra lor printr-un sistem corupt care-i conduce. E şi acesta un păcat care atrage asupra noastră, ca neam, un blestem a cărui povară o simţim zi de zi.

Tot noi, ca ţară, am permis vrăjitoarelor să apară la televizor fiindcă, nu-i aşa, „ajută” vedete, le ascultăm pios pe astroloage când ne spun cum ne va merge azi şi ce ni se va întâmpla dacă ieşim din casă, transmitem la televizor zodiacul zilei, întrunirile yoghinilor, îi lăsăm pe „vindecători” să-şi facă propagandă, să ne vândă prostii cu bani mulţi. Ne ducem la cabinetele lor, le dăm bani. Îi credem pe toţi şi mai puţin pe Dumnezeu care nu ne vinde nimic. Ne-a dat nişte porunci şi ne-a cerut să le respectăm dacă vrem să ne fie bine pe pământ. Dar cine mai are timp pentru cititul lor? Cine le ştie cap coadă? Cum să le respecţi dacă nici măcar nu le ştii?

Nu mă voi opri asupra tot ce mi-a revelat această carte. Am ajuns în locul în care autorul  menţionează printre cauzele blestemelor furtul, mărturia mincinoasă şi jefuirea lui Dumnezeu. Furtul în zilele noastre a îmbrăcat multe alte forme decât luarea efectivă a unui bun care aparţine altcuiva. Se fură poze din ziare, texte de pe bloguri, se fură identităţi ale altor persoane, se fac lucruri care ţin mai puţin de evidenţă, cât de subtilitate. Sunt la fel de grave! Mărturia mincinoasă e şi aceea prin care nu-ţi declari toate veniturile ca să nu plăteşti impozit, iar jefuirea lui Dumnezeu e dată de faptul că nu mai dăm zeciuială aşa cum ne-a cerut. Dacă am da 10% din veniturile noastre lună de lună, cu aceşti bani ar trăi săracii, bolnavii, văduvele şi copiii, iar nouă ne-ar merge mai bine. Dar nu facem aşa. Adunăm mereu, dar niciodată nu ne ajunge! E ca şi cum am pune totul într-un sac fără fund, iar sentimentul cu care rămânem e inutilitatea zbaterii noastre zilnice. Nu e nicidecum o binecuvântare!

Toate cele enumerate mai sus cauze ale blestemelor (sună cam arhaic, dar nu am alt cuvânt la îndemână) şi atrag asupra noastră neîmpliniri personale şi profesionale, boli, frustrare, sentimentul că nimic din ceea ce facem nu ne aduce satisfacţie şi mulţumire. Într-un fel sau altul e pentru că suntem extrem de preocupaţi să-l consultăm pe Cel Rău în legătură cu viaţa noastră, cu timpul şi cu viitorul, iar odată consultat el va face tot ce crede de cuviinţă, ne va distruge într-un fel sau altul. E foarte trist că se întâmplă acest lucru mai ales că există alternativă.

 Cristiana Sabău