Când libertatea presei e apărată de ”Crocodil”

Nu mă bucur când aud că oamenilor le zornăie cătuşele pe la urechi, dar nici nu mă apuc să plâng şi să ţin post ca să-i scape Dumnezeu de un aşa de mare „necaz”. Uneori, când nu ştii să te mai opreşti, câte o lecţie de genul acesta din partea vieţii e necesară. Dacă nu eşti capabil să o înţelegi singur, măcar să fie exemplu pentru alţii.

Ioan Oltean a fost, de departe, cel mai mediatizat politician din Bistriţa-Năsăud, cel puţin de către mine. Am scris sute de ştiri cu el, l-am ascultat în fiecare vineri de două ori: o dată vorbind în conferinţe, a doua oară când i-am transcris vorbele. I-am adresat întrebări care l-au plasat în top ştiri naţionale. Nu i-am deturnat spusele, nu i-am „pus vorbe în gură”. E drept că m-a tratat tot timpul cu respect şi nu le-a permis niciodată nici altora să mă „certe” nici atunci când am scris „de rău” despre partidul lui. Nici nu a încercat vreodată să mă influenţeze în vreun fel sau să-mi sugereze ce şi cum să scriu. Ar fi făcut-o degeaba, oricum, cred că ştia lucrul acesta. Nu am nimic să îi reproşez în ce priveşte relaţia politician-jurnalist. Dimpotrivă! Cred că aş putea să o dau exemplu la orice oră din zi şi din noapte oricui. A fost una corectă, cel puţin din punctul meu de vedere. Mi-a răspuns la toate întrebările.

Altceva am să îi reproşez.

Sunt în presă de mai bine de 18 ani. Cei mai mulţi i-am bifat ca şi corespondent de presă centrală. La fel ca şi alţi colegi ai mei din toată ţara, lucram fără carte de muncă, doar în baza unor contracte pentru drepturi de autor (DDA), inventate de diverşi moguli şmecheri în anii 90 în concubinaj cu politicienii de teapa lui Ioan Oltean. Aceste contracte îi scuteau pe patronii de media de plata contribuţiilor la stat şi de alte obligaţii. Ne plăteau, ca să zic aşa, „la bucată”. Nu aveam niciun alt drept decât acela de a munci zi şi noapte ca să producem cât mai mult pentru ei. Dacă ne luam o zi liberă, era pe cheltuaiala noastră, dacă ne îmbolnăveam, plăteam tot din buzunar spitalizare şi doctorii, neavând nicio asigurare. Ne cumpăram aparatură din banii noştri, abonamentele la telefon tot noi le achitam din buzunar. Dacă plecam în vacanţă şi se întâmpla ceva, se ducea naibii vacanţa sau, după caz, jobul. Angajatorii noştri îşi căutau pe altcineva fiindcă DDA le permitea să denunţe unilateral aşa-zisul contract. Aşa se face că eu, una, am lucrat peste 10 ani fără să-mi iau nicio zi de concediu. Totuşi, acea perioadă apare la mine ca şi cum nu aş fi muncit deloc. Am o linie trasă în dreptul contribuţiilor la fondul de pensii, spre exemplu. Başca, an de an, după ce îmi depuneam fişele fiscale şi mi se calcula impozitul pe venitul global, consecinţa era că mai aveam de returnat statului câte un salariu. Tot eu! În tot acest timp, şefii mei petreceau cu politicienii de rangul lui Oltean, cu toţii, dacă nu milionari în euro, pe acolo.

Când ministru al Muncii a ajuns Ioan Botiş, mâna dreaptă a lui Oltean, la vremea aceea secretar general PDL, partid aflat la guvernare, mi-am zis că s-a terminat cu tot calvarul meu şi al jurnaliştilor din această ţară. I-am prezentat lui Botiş situaţia, i-am spus că ceea ce facem noi e muncă în toată regula full time şi peste program, nu creaţie artistică sporadică, i-am cerut să facă o lege clară şi să-i oblige pe patronii noştri să ne angajeze cu cărţi de muncă. Credeţi că a făcut ceva? Absolut nimic! Când am scris despre mizeriile lui cu Asociaţia Parteneriat Euroactiv am avut surpriza să constat că mai nimeni dintre angajatorii mei din presa centrală nu a vrut să publice dezvăluirea. Botiş le finanţase nişte contracte de milioane de euro. Tot lor. A trebuit să vină guvernul PSD şi să-i acuze pe moguli de evaziune fiscală. Mulţi încă mai sunt în arest, iar firmele lor într-un binemeritat faliment. Din păcate, sute de corespondenţi au rămas fără joburi. Nu s-ar fi ajuns aici dacă PDL făcea din timp legi bune şi le mai şi aplica.

În sfertul de secol în care a făcut politică, Ioan Oltean a creat numeroşi monştri, inclusiv în presa locală. A deturnat sensul libertăţii de exprimare când a adus la Bistriţa „mercenari”, oameni care, pentru bani mulţi, ne-au umplut cutiile poştale cu mizerii nedovedite despre adversarii lui politici. Au pretins că sunt ziarişti, PDL i-a creditat ca atare, iar opinia publică a crezut, deşi nu erau altceva decât nişte câini asmuţiţi pe adversari.

După ce se încheiau campaniile electorale, în şedinţe de partid, Ioan Oltean le spunea primarilor PDL că trebuie ajutate diverse publicaţii şi televiziuni. Prin „ajutate” se înţelege virat bani de la bugetele locale în conturile lor. Nu are rost să îi enumăr pe beneficiari pentru că îi ştie toată lumea. Îşi fac veacul pe scaunele de la intrarea în sediul partidului, merg doar acolo unde li se spune, latră la comandă, dau din coadă când văd banul. Toţi cei care nu îi plătesc sunt răi, iar toţi cei care le virează bani în cont, inevitabil buni, fie că vorbim de primării, firme sau persoane. Numai că – ce să vezi? – şi în acest caz, e valabil proverbul românesc: „Şarpele crescut la sân, tot îl muşcă pe stăpân”.

Pentru toate acestea, eu cred că e vinovat şi Ioan Oltean, care a beneficiat din plin de munca unor ziarişti plătiţi „la bucată”, şi care nu a făcut absolut nimic pentru ca în ţara noastră această meserie să fie una onorabilă – cum este peste tot în Europa – şi retribuită corect. Numeroasele legislaturi din care a făcut parte timp de 25 de ani nu au adoptat nicio lege care să reglementeze profesia, aşa încât orice neica nimeni care are o imprimantă acasă îşi tipăreşte o legitimaţie de ziarist şi – culmea – mai e şi recunoscut ca atare, deşi nimic nu-l recomandă pentru această profesie, nici măcar elementara cunoaştere a limbii române, condiţie esenţială ca să înţelegi ce spun alţii şi să transmiţi un mesaj clar. A preferat să arunce fârmituri de la masa bogaţilor la care a stat un sfert de secol să hrănească nişte căţei! Urâtă îndeletnicire pentru un om care a vrut să fie mereu la putere.