Când moartea postează pe wall

“Toți banii din lume și toate iubirile posibile și imposibile nu merită acest deznodământ”, a scris un cititor comentând felul în care tânărul de 19 ani din Parva a decis să plece din această viaţă, atârnat de un ştreang. Perfect adevărat, dar cine ne învaţă lucrurile acestea? Părinţii? Mă îndoiesc. Bieţii, chiar şi cei mai bine intenţionaţi, se zbat să facă faţă cerinţelor absurde ale lumii în care trăim gândindu-se că e de datoria lor să ofere copiilor tot ce ei nu au avut şi tot ce e mai bun. Şcoala, biserica, societatea? Cu atât mai puţin. Fiecare ne vinde câte ceva. Şcoala, multe informaţii adesea inutile care nu ne folosesc la mai nimic, biserica nişte reţete arhaice prin care să ne salvăm sufletul fără să ne spună cum să ajungem să îl descoperim, societatea nişte minciuni îmbrăcate în fel şi chip cu scopul de a ne vinde ceva, orice. Suntem extrem de singuri pe drumul acesta anevoios al înţelegerii vieţii.

Aşa serioasă cum pretindem că era pe vremea noastră şcoala pe care am urmat-o, cel puţin pe mine m-a traumatizat până la capăt de liceu cu ştiinţele ei exacte care nu mi-au plăcut niciodată. A trebuit să îndur ani la rândul umilinţa notelor mici la matematică, fizică şi chimie, să urăsc aceste discipline cu toată fiinţa mea pentru că şcoala nu a fost în stare să împartă copiii în două: cei cărora le plac ştiinţele exacte şi se pricep la ele, şi cei cărora nu. Nici facultatea nu mi-a fost de prea mare folos în procesul de autodescoperire. Încă de prin anul doi ni s-a băgat în cap că vom fi profesori. Chiar dacă nu am fost obligaţi să urmăm cursuri de pedagogie, în esenţă au avut grijă profesorii noştri să ne spună că aşa ar fi bine ca să avem “o meserie”. Altfel, ce-o să fim la încheierea celor patru ani? De voie, de nevoie, am funcţionat după şabloanele de atunci.

Ieri, în timp ce vorbeam cu cele două studente de la Abu Dhabi care sunt încă pe drumul descoperirii sinelui – chiar dacă una dintre ele tocmai a absolvit – am realizat câţi ani, timp şi energie am pierdut până am reuşit să ies din şabloanele familiei care îşi dorea ca eu să fiu profesoară, angajată, cu un loc de muncă adecvat pentru o femeie, onorabil, cumva. La întrebarea “ce e fiica dumneavoastră?” ai mei au răspuns ani la rândul cu mândrie: “profesoară”. La fel de greu mi-a fost să scap şi de şabloanele şcolii care m-a împins şi ea pe acest drum, deşi îmi plăcea la nebunie încă din facultate gaşca studenţilor care nu voiau în ruptul capului să ajungă profesori. M-am dus însă câine-câineşte la cursurile din modulul pedagogic de teamă că voi absolvi şi nu voi avea nicio meserie. După ce am ajuns să profesez la catedră, a avut grijă şi societatea din juru-mi, aşa puţin contaminată cum era atunci, să mă asalteze cu ideea să nu las din mână “un post sigur” în învăţământ ca să mă arunc în marea învolburată, nesigură, a presei, văzută mai degrabă ca o nebunie în care nu existau nici măcar cărţi de muncă şi şansa la o pensie.

Cred că mă apropiam de 30 de ani când am reuşit să mă desprind şi să fac în viaţă ceea ce mi-a plăcut cu adevărat şi abia după ce mi-am găsit cumva locul am început să mă gândesc serios la cine sunt eu, la ce mă face să mă simt cu sens în lumea asta. Deşi îmi ocup de ani buni timpul cu această căutare a răspunsurilor la întrebările despre mine, altele decât cele pe care mi le-ar putea oferi oricine de pe acest pământ, trebuie să recunosc faptul că mi se pare destul de îndepărtat momentul în care mă voi întâlni faţă în faţă cu mine şi voi şti cine sunt cu adevărat.

Ca să revin la comentariul care m-a inspirat să scriu acest text, banii nu au fost niciodată pentru mine un scop în sine, iar în ce priveşte iubirile am avut nevoie de câteva experienţe dureroase ca să realizez, vorba lui Mircea Eliade, că “pot trăi foarte bine şi fără Maitrey”, indiferent cu ce nume aş înlocui acest personaj.

Uitându-mă retrospectiv la viaţa mea, cu toate urcuşurile şi coborâşurile ei, îmi dau seama că am avut totuşi şansa să ajung la maturitate într-o perioadă în care nu exista această minciună colosală care se intitulează “reţeaua de socializare”. Ca adult care înţelege că “niciun tablou nu e ceea ce pare”, totuşi, dacă arunc o privire pe Facebook, am senzaţia că toată lumea e fericită şi împlinită, mai puţin eu care nu am reuşit să trăiesc după vreo formulă perfectă instituită de societate, care nu am călătorit destul, care nu sunt nici pe departe pasionată de alte lucruri extraordinare cu care se ocupă alţii, şi aşa mai departe. Şirul care duce la scăderea stimei de sine până sub nivelul mării e destul de lung, credeţi-mă. De fiecare dată când iau o pauză de Facebook, simt că am mai multe şanse să mă concentrez pe cele bune ale mele.

Dacă deschid televizorul, văd de asemenea oameni plini de succes care pare că nu au făcut mare lucru pentru el, fătuce semianalfabete, dar care sunt vedete. Nici nu vreau să ştiu ce e în mintea unui adolescent, cu ce e asaltat, la ce minciuni trebuie să facă faţă şi cât de greu îi este să afle în final adevărul despre el şi despre alţii. Să descoperi cine eşti e, de departe, cea mai dificilă încercare a vieţii. Când toată lumea îţi arată pe Facebook că trăieşte viaţa de vis, probabil ţi se pare că nu mai are sens să o trăieşti pe a ta din moment ce e banală. Nu ai descoperit marea iubire, nici vreo comoară, nu ai reuşit să pleci în jurul lumii. De ce să mai trăieşti aşa, chinuit?

Mă uitam pe pagina de Facebook a băiatului mort din Parva, plină de mesaje din partea prietenilor şi rudelor. Le-am descifrat cu greu fiind, în mare parte, pline de greşeli, lipsite de sens, ca nişte versuri din manele şi m-am întrebat sincer cu ce şi-a umplut timpul acest om în floarea vârstei zilele, la ce s-a gândit, ce făcea când nu era cu prietenii la bar sau la club, la ce visa. Probabil, la fel ca majoritatea, stătea toată ziua cu nasul în telefon şi urmărea vieţile mincinoase ale altora etalate pe peretele (wall) lui, se întrista, se simţea singur, condamnat la o existenţă banală, nefericit fiindcă altora viaţa le-a dat pe tavă diverse în timp ce pe el l-a uitat chiar şi în momentul în care şi-a încercat norocul la păcănele. Nici măcar acolo şansa nu a fost de partea lui.

Întâmplarea a făcut ca tot ieri să întâlnesc fetele care au studiat la Abu Dhabi şi să descopăr două fiinţe nealterate de şabloanele societăţii noastre, cu zâmbetul pe buze, cu un soi de nerăbdare în privire să descopere cine sunt ele cu adevărat şi cum e lumea în care trăiesc. Uitându-mă la cele două tablouri am ajuns la concluzia că, până la urmă, singura care diferenţa între toate este educaţia cu toate derivatele ei din care nu aş exclude nici autoeducaţia.

Mircea Dinescu spunea că „Moartea citeşte ziarul”. Eu cred că, de fapt, postează pe wall.