Ce-ar fi fost dacă…?

Ce-ar fi fost dacă nu s-ar fi adus în discuţie problema etniei lui Andrei, tatăl lui David? Ştiu şi pot fi de acord cu toţi cei care au ceva de reproşat ţiganilor. Majoritatea au foarte multe defecte, sunt o povară pentru societatea noastră, uneori miros urât, vorbesc urât, ne agresează, ne fură, ne enervează. Lista ar putea fi foarte lungă, dar mă opresc aici fiindcă vreau să vă spun că şi ei sunt oameni, iar dacă ne gândim că în fiecare om este chipul lui Dumnezeu, atunci nu ar mai trebui să adaugăm nimic. În ce mă priveşte, vă pot spune că mie îmi place muzica ţigănească, că apreciez talentul ţiganilor la dans, îmi place vitalitatea copiilor de ţigani, pigmentul lor, admir capacitatea lor de a trăi într-o căruţă. Până la urmă, e un act de curaj, nu credeţi? Nu trebuie să mă gândesc foarte mult ca să vă dau exemple de ţigani harnici, silitori. Am văzut-o în curtea Colegiului Naţional „Liviu Rebreanu” pe fetiţa care obţinuse cea mai mare medie la Evaluarea Naţională dintre copiii rromi. Venea, sfioasă, să-şi întâlnească dirigintele şi colegii de clasa a IX-a. Era cea mai frumoasă din toată curtea aceea mare. M-am bucurat din toată inima pentru ea şi i-am urat succes. Dacă li se dă o şansă, vor reuşi. Trebuie să încetăm o dată să le spunem copiilor neascultători că „vine ţiganul şi te ia!”. Ar fi cazul ca măcar în secolul nostru să înţelegem şi să acceptăm că sunt şi alţii diferiţi de noi şi că a fi diferit nu înseamnă că eşti mai rău sau mai bun decât celălalt. Înseamnă uneori că te-ai născut într-un neam pe care s-a pus un stigmat fără ca tu să ai vreo vină.

Ce-ar fi fost dacă Alexandra ar fi înţeles că sunt fireşti conflictele cu părinţii? Majoritatea ne-am certat cu ai noştri, am avut divergenţe din cauza felului diferit în care generaţiile văd lucrurile. Sunt normale, când creştem ne dăm seama cât de absurzi am putut fi, ne pare rău pentru că i-am repezit pe părinţi (vorbiţi cu cei cărora le-au murit părinţii şi întrebaţi-i ce regretă şi veţi auzi sute de astfel de poveşti), pentru că nu i-am ascultat destul. În fond, ei ne-au adus pe lume, au măcar dreptul să ne spună ce cred că e bine. De ce nu li se spune copiilor încă din copilărie că e normal ca părinţii lor să aibă altă părere de cele mai multe ori? Unii cred probabil că nimeni altcineva nu a trăit o asemenea dramă. Supriză! Am trăit cu toţii. Ar trebui să se predea la şcoală lecţia „Veţi avea conflicte cu părinţii!” în loc de teorii stupide care nu folosesc nimănui niciodată.

Ce-ar fi fost dacă oamenilor nu li s-ar părea sinuciderea ceva „cool”? Presa a făcut o mare prostie mediatizând excesiv sinuciderea Mădălinei Manole. De atunci, mai mult ca înainte, tinerilor necopţi şi fără minte li se pare cool să-ţi iei viaţa gândindu-se că poate se întorc victorioşi să ne spună cât de mult curaj au avut. După ce mult timp am auzit că în iad ardem în cazane în clocot, am citit o carte din care am înţeles că iadul e o stare de veşnică nelinişte, singurătate şi angoasă. Povestea „şi-a găsit, în sfârşit, liniştea” spusă de cei care încearcă să scuze gestul unui sinucigaş e doar o poveste. În realitate, cel care-şi ia singur viaţa îşi prelungeşte neliniştea în veci. Eu am văzut, într-un fel, o latură a iadului petrecându-mi o nopate într-o secţie de neurochirurgie în care agonizau oameni operaţi pe creier. Nu cred că e un „tratament” pentru oricine acesta. Am plecat îngrozită de ascunzişurile înfricoşătoare ale minţii noastre care, la o simplă atingere cu bisturiul a creierului, se revarsă într-un mod înfricoşător. Ştiu că spun o mare prostie acum, dar aş recomanda oricui glumeşte pe tema morţii sau se gândeşte, „eroic”, să o testeze, să-şi petreacă măcar o noapte într-un salon cu oameni operaţi pe creier pentru experienţă, nicidecum ca pacient. Să stea într-un colţ şi să observe. Sunt convinsă că a doua zi dimineaţa viaţa lui i se va părea superbă şi toate „dramele” insurmontabile nişte glumiţe la care va râde singur.

Ce-ar fi fost dacă ar fi lipsit habotnicismul? După părerea mea, un lucru extraordinar. Sunt mânhnită când aud vorbindu-se de pedepse aplicate în numele credinţei. Nu ştiu dacă e adevărat că această fată a fost trimisă, însărcinată fiind, să facă dulceaţă şi să pună murături într-o mănăstire de călugări, dar, dacă e adevărat, mi se pare revoltător şi trist. A greşit rămânând însărcinată la o vârstă atât de fragedă, însă acela era momentul în care ea trebuia să aibă alături un grup de sprijin fiindcă a decis să păstreze copilul asumându-şi o mare responsabilitate, nu să vadă în faţă bărbaţi cu haine negre până-n pământ care, de bună voie au ales o cu totul altă cale decât cea a familiei şi care nu au de unde şti care sunt trăirile şi sentimentele unei viitoare mame. Ce a putut învăţa din experienţa aceasta? A acumulat doar furie, tristeţe, revoltă.

Ce-ar fi fost dacă familia, şcoala, biserica, toţi cei care au un cuvânt de spus în formarea unui tânăr ar fi pus mai mult accent pe educaţie sexuală? Mi-e greu să înţeleg şi azi de ce e considerat un subiect tabu, de ce nu se discută liber despre hormonii care o iau razna la anumite vârste, despre reacţiile chimice pe care le stârneşte iubirea în corpul nostru, despre durata lor. Nu pot pricepe de ce ne ascundem şi ne e ruşine de propriile noastre celule. Dacă familia nu este în stare, atunci şcoala şi biserica ar trebui să suplinească această lipsă fiindcă altfel vom mai auzi şi vom mai citi despre multe drame care respectă acelaşi scenariu şi ar fi păcat.

Ce-ar fi fost dacă nu aş fi scris nimic despre acest subiect? În opinia unora ar fi fost foarte bine. În opinia mea, am fi trecut cu vederea şi nu ne-am fi oprit cu atenţie să ne privim în oglindă ca societate. Moartea Alexandrei nu trebuie privită ca o întâmplare tragică şi atât din toate considerentele pe care vi le-am enumerat mai sus. Ea este, într-un fel, consecinţa unor tare ale societăţii noastre în care educaţia copiilor lasă de dorit atât în familii, cât şi la şcoală, e cultivată ura rasială, e mediatizată excesiv sinuciderea şi religia, fie e ignorată, fie e orientată spre fanatism. Ştim cu toţii că aşa stau lucrurile, dar ne ferim să vorbim despre ele considerându-le subiecte tabu. Între timp, alţi tineri cărora nimeni nu le spune cum stau lucrurile de fapt vor considera eroic să se sinucidă. Ce-ar fi dacă măcar de acum încolo le-am vorbi mai des despre iertare?

Cristiana Sabău