Cea mai bună perspectivă

E propagată multă isterie pe toate canalele. Dacă asemănăm isteria cu o ceartă, pe uliţă, la ţară, într-un sat liniştit, veţi vedea că toată lumea îşi va întoarce, instinctiv, privirea, să vadă ce se întâmplă. Aşa e şi cu televizorul. Interesate doar de rating, indiferent cu cine e făcut, cu Băsescu şi oamenii lui sau cu Ponta-Antonescu şi ai lor, televiziunile se întrec în ţipat şi arătat cu degetul seară de seară în care caută diverşi vinovaţi puşi la colţ pentru cel mult câteva ore. Unii sunt mai de vină ca alţii, par să spună, în cor aşa-zişii moderatori. În realitate, majoritatea nu sunt altceva decât alţi isterici, puşi acolo să alimenteze flacăra. Cum se stinge o vâlvătaie, cum mai aruncă nişte paie pe foc. E numai gâlceavă şi nicio concluzie. Toată lumea scrie ceva pe ecran, luminile galbene orbesc pe oricine: vă prezentăm exclusiv nu ştiu ce document, vă arătăm nu ştiu ce declaraţie. Tehnica alimentării orizontului de aşteptare. În final, nu aflăm nimic nou, dar stă şi ne uităm, ca proştii.  Toate televiziunile de ştiri o folosesc şi toate cad în derizoriu.

Cea mai bună dovadă a faptului că televiziunile manipulează este aceea că scot pe tapet anumite subiecte doar atunci când acestea convin celor pe care îi slujesc. De exemplu, nimeni nu se mai isterizează zilele acestea că preţul benzinei a ajuns la 6,06 lei. Dacă Băsescu era preşedinte şi Boc premier, probabil că o anumită armată de jurnalişti era poziţionată în jurul benzinăriilor şi ţipa ca din gură de şarpe că ei sunt de vină. Acum e tăcere.Armata e poziţionată la Curtea Constituţională. De acolo aşteptăm sânge, mult sânge. Între timp, bugetarii cu salariile „reîntregite” cu 8% nu au decât să achite facturi mai mari şi să plătească dublu benzina. Aşa le trebuie dacă nu au ieşit masiv la vot şi au aşteptat ca alţii să le rezolve problemele. Am găsit vinovaţii? Evident.

Nu ştiu cum se va sfârşi povestea asta şi probabil că voi fi printre ultimii care voi afla. Mă felicit că am părăsit televiziunea la timp, înainte să apuc să o detest din cauza faptului că nu aş fi putut schimba, oricum, nimic din interior. Zilele acestea, de exemplu, prefer, în loc să mă enervez din cauza manipulatorilor de pe ecranele noastre, să mă uit pe internet la un film extraordinar „The Newsroom” („Camera ştirilor”) realizat anul acesta de HBO. Găsesc în el vibraţia profesiei făcută la superlativ, fascinaţia bătăliei pentru adevăr, căile nebătătorite, suspansul, adevăratul „breaking news” pentru care, vorba unui fost şef al meu de la tv, noi, ştiriştii, „ne trezim dimineaţa”. În timp ce mă uit la acest film, mă încearcă diverse sentimente: de bucurie că undeva în lume se mai poate face meseria în termenii excelenţei, de revoltă că, la noi, jurnalismul s-a compromis atât de mult încât nu se va mai putea ridica niciodată din mocirla în care s-a scufundat în ultimii ani, de tristeţe că nu am şansa să lucrez într-o astfel de cameră a ştirilor, de frustrare pentru că nu ştiu dacă aş putea cu adevărat să mă ridic la o astfel de înălţime. Un lucru este cert: mi-aş dori să pot şi aş face tot ce ţine de mine să mă ridic la acest nivel.

De fiecare dată când văd modul extraordinar în care este tratat un subiect în camera ştirilor din film, inevitabil îmi adresez întrebarea: am găsit eu cea mai bună perspectivă a discuţiei? Fiindcă aceasta este întrebarea care traversează filmul despre care vă vorbesc precum un fir roşu. Cea mai bună perspectivă nu ţine cont de rating, nici de guvernări. Este pur şi simplu cea mai bună fiindcă este adevărată, iar oamenii simt, ştiu, înţeleg adevărul atunci când tu, ca jurnalist, îl prezinţi curat, neinterpretat. Dar ca să poţi face acest lucru trebuie să fii extrem de bine pregătit, să ai instincte de căutător de adevăr şi totodată mijloacele să ajungi la el: să fi citit, să fi studiat, să fii foarte bine informat, să ai surse, să ai încredere, dar în acelaşi timp să fii suspicios şi să verifici de mai multe ori, să poţi accepta că uneori dai greş, dar să ştii că va veni momentul în care vei străluci fiindcă ai crezut cu toată puterea ta în adevăr.

E trist că şi jurnalismul are, în România, aceeaşi soartă ca şi celelalte profesii. În ultimii ani, numai cine nu a vrut nu a ajuns să practice această meserie. Sunt foarte puţini profesionişti şi extrem de mulţi diletanţi, oameni care au ales jurnalismul ca să nu fie şomeri, care lucrează precum muncitorul la strung, la ora 16.00 rupe uşa ca să plece acasă,vinerea îşi închide telefonul şi pleacă în week-end. Aşa ceva nu există în meseria aceasta. Eroina filmului despre care vorbesc nu dormise mai mult de patru ore într-o noapte în ultimul deceniu în care fusese reporter de război.

Fiecare este răspunzător pentru ceea ce face, pentru vocaţie sau trădarea ei. Nu sunt eu cea în măsură să spun cine e demn şi nedemn de profesia aleasă. Pe mine altceva mă frământă acum: am găsit cea mai bună perspectivă a discuţiei?

Cristiana Sabău