Sunt un copil crescut la ţară, într-o comună cu liceu agroindustrial din care ieşeau fluturând diplome cei care se intitulau mari specialişti la coada vacii, ulterior angajaţi la CAP şi SMA. Ca urmare, am trăit ani de-a rândul cu teama că, dacă nu învăţ, voi ajunge ca ei. La liceu, m-a urmărit altă spaimă: dacă nu învăţ voi ajunge în fabrică, voi îmbrăca numai salopetă şi voi mirosi tot timpul a ulei. Nu mi-a trebuit niciun alt meditator ca să intru la facultate de stat, la zi, din prima.
Ca să fiu foarte sinceră, nu-mi amintesc prea bine de prima zi de studenţie. Văzusem Facultatea de Litere a UBB Cluj când am dat examen de admitere. Îmi amintesc doar zgomotul infernal făcut de tramvaiele care treceau spre gară pe strada Horia şi care îmi distrăgeau atenţia de la foile pe care voiam să scriu cât mai mult şi mai bine. Tramvaiele cu pricina mi-au sunat patru ani în urechi, dar acum, dacă mă gândesc bine, parcă mi-au rămas în minte ca o muzică a celor mai frumoşi ani.
În zilele admiterii, chinuită de emoţii, clădirea de la Filo mi s-a părut înspăimântătoare. În prima zi din an, mi-am făcut loc cu greu printre alţii, la parter, să-mi notez orarul. Era atât de ciudat şi de încâlcit încât nu ştiu dacă am reţinut ceva. Poate doar imaginea altor boboci care se chiunuiau ca şi mine să afle la ce oră să vină a doua zi şi pentru ce să fie pregătiţi. Aveam să-i văd pe cei peste o sută de colegi din anul întâi doar când ne-am adunat toţi în Sala Eminescu – singurul amfiteatru la vremea aceea -, la primul curs magistral. Clujenii făceau notă distinctă. Păreau să stăpânească bine clădirea, bibliotecile, cafenelele, tot. Noi, cei veniţi din alte părţi, încă mai încercam să aflăm pe ce stradă se află facultatea, cu ce tramvai să plecăm spre casă, de unde am putea să ne cumpărăm un corn care să ţină loc de prânz, ne gândeam cum vom trăi cu alţi cinci în camera de cămin, construită nu pentru şase persoane, ci pentru patru. Aveam să trăim foarte bine şi să ne bucurăm de studenţie mai mult decât alţii care au ales să stea în gazdă. Eu, una, m-am obişnuit să adorm în orice condiţii, să împrumut lucruri de la colege, să le dau cu împrumut pe ale mele, să curăţ după alţii, să tac pentru ca alţii să poată învăţa sau dormi, să fac de mâncare pentru şase oameni, să împart cu ei un colţ de pâine dacă atât mai aveam. Dacă aş avea din nou 20 de ani şi m-ar pune cineva să aleg între un apartament luxos în care să stau sau un cămin studenţesc mizerabil, l-aş alege pe ultimul.
Din facultate m-am ales cu cei mai buni prieteni pentru că a fost simplu să ne găsim având atât de multe în comun. Nu am fost repartizaţi în aceeaşi clasă de te miri ce computer pe baza unor rezultate aleatorii, am făcut alegeri conştiente şi asumate. Cu ei am văzut cele mai grozave filme, am mâncat cele mai delicioase croissante franţuzeşti, am plâns şi am râs, am bătut anticariate, parcuri şi străzi ziua şi noaptea când ne plângeam de milă pentru că nu am fost în stare să trecem te miri ce examen sau ne bucuram ca nebunii pentru că ne picase ce ştiam cel mai bine, poate singurul subiect. Parcă le văd şi azi feţele consternate când, la un examen de literatură veche la care nimeni nu ştia nimic, eu scrisesem cinci pagini. Când să predau lucrarea, mi-am dat seama că am încurcat autorul, am împachetat foile şi am ieşit în timp ce toată sala izbucnise într-un râs eliberator. Azi, dacă m-aş pricepe să pictez, aş desena feţele colegilor întocmai, ca într-o fotografie. Vorba profesorului Mircea Miclea care ne-a predat psihologie: „Dacă nu faci o prostie de care să râdă toată lumea, n-are rost să o mai faci”.
În facultate am trăit cele mai intense emoţii, m-am simţit şi foarte deşteaptă, şi extrem de proastă, am fost pentru prima dată la operă, la filarmonică şi la teatru, m-am trezit la şase dimineaţa să prind loc în Biblioteca Centrală Universitară ca să pot lucra la teza de licenţă şi mi-am pierdut zile în Biblioteca Academiei răsfoind albume şi cărţi vechi de pe rafturi, convinsă că va veni vremea în care eu singură voi alege ce citesc şi cuvântul blestemat „bibliografie” nu va mai exista. După ce am luat un memorabil cinci la un examen la care picaseră aproape toţi, am tras un plâns pe scări, la facultate, iar toţi cei care treceau, mă băteau prieteneşte pe umăr să mă consoleze, neştiind că sunt printre fericiţii care au trecut.
Îmi amintesc şi de nebunia care ne-a cuprins prin anul III când am participat la cea mai mare grevă studenţească din istoria Clujului. Am ţipat ca nebunii vreo lună, în stradă, „Liviu Maior mincinos, jos, jos, jos!”, iar ministrul de atunci al Educaţiei a demisionat. Păstrez şi azi ziarul „Mesagerul transilvan” care a scos o ediţie specială. A fost una din puţinele ocazii în care s-a scris cumva şi despre mine – fără să-mi fie pomenit numele, fireşte.
Azi, mă uit cu nostalgie spre vremurile acelea în care nu aveam nici haine sofisticate, nici genţi de firmă, nici telefoane mobile, în care ne dădeam întâlnire după-amiaza în oraş şi ne ţineam de cuvânt fiindcă nu aveam nicio altă cale să o contramandăm, când scopul vieţii noastre era să ne luăm cine ştie ce dicţionar sau carte, nicidecum ultimul răcnet de ţoale, rujuri sau gadgeturi. Au fost examene grele, vacanţe ratate din cauza restanţelor, dar orice mi s-ar pune în faţă azi, nu ar fi mai frumos şi mai valoros decât anii studenţiei într-un oraş mare cu zeci de mii de alţi studenţi, cu profesori în faţa cărora stăteam drepţi chiar şi când treceau pe holuri, ani în care singurele noastre griji erau să ne şlefuim minţile până strălucesc. La vremea respectivă, diploma era ultima noastră preocupare. O primeam mai degrabă ca o amintire a celor mai frumoşi ani.
Cristiana Sabău
articolul merita un LIKE :-p
Si eu imi amintesc de acea greva :))) Nu mai pastrez ziare…dar imi amintesc de caminul in care mi-am rupt papucii urcand si coborand zilnic de cateva ori pana la etajul 9, timp de 3 ani de zile :)))
În Haşdeu? Am uitat să spun că am fost victima atacului cu pungi de apă. Căminul 9 era expert 🙂
Marasti…se pare ca am omis sa specific :))) Dar si acolo a fost un atac cu pungi de apa celebru….au venit jandarmii, politistii, cu caini lup si pusti mitraliera. Nu au facut decat sa ne tina morala si sa ne amendeze ca nu avem flotant! :)) (evident…pe cine nu avea)! :)))
Da, ştiu zona. Coborau o grămadă de bistriţeni în staţia CFR din Mărăşti. Noi, cei din Haşdeu, mergeam cu trenul până în gară. Toţi căram tone de borcane
Am stat cativa ani in caminul 9. Da, acolo erau expertii in pungi. Poate ca viitorii chirurgi isi exercitau mana. 🙂
Erau avantajati si de pozitia aleii care trecea printre camine, foarte aproape de caminul 9.
Pana la urma, trebuie sa fim constienti ca vorbim de o alta generatie care se raporteaza la alte repere. Important e sa ramana cu ceva valoros dupa studentie. Diploma? Parca isi pierde valoarea, ca si banii. Cand sunt foarte multi, cresc si preturile iar puterea de cumparare scade.
Profesionista ! Mi-a placut articolul !
da….frumos articol…. acei ani sunt intradevar cei mai cei!!!!…. si eu imi amintesc jumatate de faculate facuta inainte si jumatate dupa 89
Sper ca elevii din zilele noastre care se apropie de finalul liceului să muncească pe brânci şi să ajungă să urmeze facultatea într-un centru universitar mare, să înveţe de drag şi nu pentru diplome, să trăiască la intensitate maximă cea mai frumoasă perioadă din viaţă. Nicio „fabrică de diplome” nu îţi poate da atât de multe amintiri frumoase, ca să nu mai vorbesc de relaţii pe care ţi le construieşti pentru o viaţă întreagă, de prietenii pe care ţi-i faci, de oportunităţile care îţi apar.
Am intrat in acelasi an si cam asa era. Toti cu borcane iar cei cu bani aveau un pate de ficat in plus. Alte diferente nu erau de aici si naturaletea prieteniilor. Totusi baietii si-au pastrat prietenii din liceu. Acum in mod normal trebuie sau ar trebui sa fie mult mai frumos. Multe evenimente, comunicare avansata, informatii. Insa toate astea au un pret. Se citeste mai putin, nu sunt identificate modelele corect. Nu mai apar mari poeti in societate. Se incearca inlocuirea profesorilor cu tablete ceea ce e profund gresit. Da, in 95 a fost cea mai mare greva studenteasca din Romania de dupa 90. In fiecare luni dupa fotbal, cand stam la o bere cineva din grup face trimitere sau vreo comparatie cu ce faceam atunci. Da au fost cei mai frumosi ani.
Felicitări d-na Cristiana pentru articol. Cred că majoritatea fostilor studenti ne regăsim în cele invocate de d-voastră. Eu unul as renunta la veniturile dintr-o luna de zile în schimbul unei săptămâni de studentie. O săptămână in perioada ‘ 95-’99.
Mulţumesc. Gândindu-mă la studenţie, îmi amintesc faptul că puteam trăi fără bani, doar cu zacusca de acasă şi cu dulceaţa făcută de mama. Într-un an, mi-a trimis mama de acasă pe ceva vecin care venise la Cluj două canistre cu lapte, vreo 20 de litri în total, şi l-am fiert în oale la oficii de la toate etajele. Cam cu asta ne ajutau ai noştri. Din bursă ne luam cărţi, dar nu am murit de foame şi nici nu ne-am simţit oropsiţii sorţii.
Borcanele de dulceata si zacusca insirate in suportul de pe pervaz. Resourile improvizate din BCA. Cred că era frumos si pentru că eram toti cam la fel.Acum, unii sunt „mult mai egali” ca altii.
Cu siguranţă. Am văzut la ce nivel e competiţia în licee. Sunt elevi care au haine pe ei şi gadgeturi care valorează cât maşina mea.
Frumos articol! M-am regasit si eu in acest articol, chiar daca difera putin perioada (1998-2002). Borcane cu zacusca, dulceata, cartofi sau smantana … imi suna si mie cunoscut. Caram cu greu geamantanele pline cu mancare pana in Hasdeu. De cate ori am ocazia sa trec prin Cluj, imi amintesc cu nostalgie de acele vremuri.
Articol de suflet, care trezeste amintiri celor care au facut SCOALA adevarata.
Eu am prins si „gratarele de dimineata” (lapte batut + un corn) de la Miorita si „borcaniadele” din Hasdeu si serile fara multi bani de la Chios. Cautatii pe cei care au facut facultatea adevarata la zi si o sa ai mai gasiti prin posturi cheie in Bistrita. Ei sunt cei care au facut ceva in orasul nostru fara sa fie intens mediatizati precum actualii politicieni. Felicitari pentru articolul care trezeste aduceri aminte de anii in care toti eram egali = tineri.
In perioada cand erau doar vreo 5 mari centre universtare in tara, sa fii student era chiar ceva… deja erai important. Noi, bistritenii care am fost studenti in Iasi – si eram destui – faceam semestrial intalnirea bistritenilor, eram o comunitate, stateam toti la camin, unde se gusta cu adevarat viata de student. Am rabdat frig teribil iarna, cand era caldura cu portia, cand prizele au fost desfiintate in camera, cand bateam la usa cu un semnal anume – sa evitam controlul directoarei de camin, dar au fost cele mai speciale momente din viata noastra. Faceam de serviciu la cantina, cate o saptamana, in toate sectoarele de activitate, de serviciu la camin, unde maturam, spalam holuri si WC-uri, am facut armata (fetele) si convocare… am facut practica agricola, dar stiam sa muncim, sa invatam, si mai ales sa ne distram cu adevarat. Cand se primea un pachet de acasa il imparteam toti si apoi rabdam.. pana la urmatorul pachet! imparteam cartela lunara de la cantina in doi, ca sa mai economisim, dar eram prieteni, ne ajutam si ne bucuram. Viata cu adevarat de student, de neuitat. Gratie Internetului, am reusit incet, incet sa ne regasim, sa avem un grup pe fecebook, sa revedem poze uitate, alb – negru. Astfel, sa retraim momente dragi! Era greu, dar tineretea ne ajuta sa trecem peste toate si sa ne bucuram, dar a fost viata de student cu adevarat. Si ne simteam speciali, sa fii student…repet, era mare lucru!
Pt cei care studiau in Cluj era fain dar mai debusolati eram cei din Bucuresti. Era aceeasi viata aceleasi camine ,1 mai la mare,practica la ski in Parang si salvamar la mare vara figuratie in filmele de la Buftea dar eram vreo 100 de ardeleni la ANEFS in acei ani 93-97 care eram mai mul ca fratii. Cat sunt de departe de tara si ce n-asi da pt o saptamana de studentie.
Cei mai frumosi ani, si care raman intipariti pe veci in amintirea noastra sunt cei din liceu, anii terminali. Stiu pe de rost toti colegii, tinem legatura, depanam amintirile care sunt tot la fel de vii ca si atunci..
La facultate a fost altceva, insa amintirile s-au estompat, la intalnirea de 20 de ani nu am recunoscut mai mult de jumatate dintre colegi, numele nu-l stiam decat la un sfert, incercam sa gasim ceva comun care sa ne lege, altceva in afara de zecile de beri baute in tinerete pe terase si la petreceri.. Nimic.. Atata doar ca au fost anii in care mi-am cunoscut sotia, altfel nu aveam chiar deloc amintiri.
Frumos articolul si mai ales provocator de nostalgii pentru cei care in acei ani si-au consumat studentia si tineretea la Cluj. Am pastrat pana acum in minte locuri sacre, pe care daca pot le vizitez cand ma aflu in orasul meu de suflet.
Razboaiele cu pungi de apa, caratul aproape saptamanal a sacoselor pline de alimente pana sus in Hasdeu, emotia primelor examene, dezamagirea celor picate, viata de camin cu forfota si tumultul ei, Casa de cultura a studentilor, cursurile de jazz cu mult stimatul profesor Iosif Viehmann, Gradina Botanica, Croco, primul mers la Teatru si la Filarmonica, seratele culturale, Libraria Universitatii dar si berile de la Kios, Cazino si Sportu si multe altele intregesc un tablou al amintirilor acelor ani, in care nu am simtit niciodata lipsa acuta a banilor desi mai mult nu-i aveam, in care prima pereche de blugi din viata mea am cumparat-o prin anul II, in care daca aveai un pachet de cafea sau Kent, detineai o adevarata comoara si asa mai departe.
Cu adevarat cei mai frumosi ani ai nostrii !
Deosebit de interesant articolul, tocmai prin acuratețe prezentări unei stări pe care eu o văd cauza evoluției deosebit de lente a dezvoltări economice și culturale a societății noastre.
Orice meserie bine făcută cere eforturi mari, agricultura, precum și industria nu fac excepție.
Lipsa modelelor profesionale din familie sau comunitatea apropiată copilăriei, trimite tânărul spre orizonturi ce aduc bucuria împliniri doar în perioada de pregătire, cei mai frumoși ani rămân cei în care îți alimentezi visele din izvoarele cunoașterii.
Viața este frumoasă când visele se împlinesc și permit altora mai năvalnic să te cuprindă și nu doar la început de drum.
Modele puține au fost pe vremuri, acum au pierit și acelea, tinerii rămân doar cu bucuria căutării și tot mai puțini găsesc calea cu cât mai mulți ani frumoși.