Cine are cu adevărat nevoie de ajutorul nostru

Ca să îţi găseşti un loc de muncă în zilele noastre trebuie să fii de neînlocuit. Ştiu că sună ciudat, că mulţi vă gândiţi la vechile zicale: „cimitirele sunt pline cu oameni de neînlocuit” sau „nimeni nu e de neînlocuit”. Dacă veţi citi cartea lui Seth Godin „Eşti de neînlocuit?” veţi vedea că nimeni, în zilele noastre, nu mai e o simplă rotiţă într-un proces de producţie. Lumea e hipercompetitivă, iar de la un angajat se aşteaptă să aducă o contribuţie indispensabilă într-o organizaţie, să fie de neînlocuit. Talentul nu e de ajuns, cum bine spunea unul dintre speakerii care au vorbit la Summit-ul de integritate pentru prosperitate. Trebuie să fii pregătit în mai multe domenii, să vorbeşti trei-patru limbi străine fiindcă una deja vorbeşte aproape toată lumea, să urmezi cursuri peste cursuri, să nu-ţi pui toate ouăle într-un coş care se poate răsturna în orice moment din cauza vitezei cu care lumea a luat-o înainte.

Astăzi, în timp ce admiram ce lucruri minunate s-au făcut la Centrul multifuncţional de intervenţie timpurie pentru copiii cu dizabilităţi, am avut ocazia să-i văd şi pe voluntarii Fundaţiei Inocenţi, oameni care îşi dedică timpul, energia şi priceperea pentru ca cei mai puţin norocoşi dintre copii – cei care s-au născut cu diverse deficienţe –să facă progrese fără ca familiile lor să fie obligate să scoată vreun leu din buzunar. „Le e de ajuns necazul”, spun ei, parcă la unison, grabnici să ajute familiile cu probleme chiar renunţând la o parte din veniturile lor personale. Să nu vă imaginaţi că au nu ştiu ce salarii. Nicidecum nu sunt de valoarea celor pe care le iau lunar poliţiştii. Sunt bani puţini, adunaţi cu greu prin campanii de sensibilizare a opiniei publice, prin mesajul transmis din aproape în aproape în ani în care s-au făcut paşi mici, dar transparenţi, în care toţi şi-au dedicat timpul şi energia pentru ca organizaţia să meargă mai departe şi nu să bată pasul pe loc sau chiar să regreseze precum se întâmplă cu instituţiile statului veşnic plafonate. În timp ce-i priveam pe aceşti oameni modeşti care se ascundeau unii în spatele altora, în timp ce autorităţile se înghesuiau să apară în primul rând ca să fie fotografiate şi să dea bine, mi-am adus aminte de apaticii de la cozi, de şomerii în putere şi m-am gândit: oare câţi dintre ei ar accepta să facă voluntariat în timp ce aşteaptă, fără să aibă altă activitate, să le intre banii pe card ca să-i poată scoate în secunda doi, operaţiune pentru care petrec o zi întreagă la coadă?

Ceva mă face să cred că foarte puţini. Prea mulţi preferă să se complacă în nefericirea lor, să creadă că au ghinion pentru că nu îşi găsesc un loc de muncă plătit cu un salariu ca „dincolo”, însă cu muncă precum la noi, respectiv cu program fix, cu zile libere una după alta, cu dotări de la serviciu gen maşină, telefon cu abonament şi parcare gratuită. Unii dintre ei probabil că nici nu se gândesc la cât de fericiţi sunt pentru că au mâini şi picioare, nu suferă de nicio afecţiune cromozomială care îi face să râmână copii toată viaţa, văd şi aud, au minte să înveţe lucruri noi şi să le pună în aplicare. Sunt nefericiţi pentru că le place să fie aşa. Dacă ei îşi plâng de milă, se vor găsi şi alte coruri de bocitoare care să le ţină isonul. Vor fi mereu în centrul atenţiei pentru că – nu-i aşa? – sunt nişte ghinionişti cu trei-patru facultăţi care ştiu opera pe computer, dar numai dacă au Facebook-ul deschis.

Am o veste pentru ei, nefericiţii. Cei care caută angajaţi în zilele noastre au nevoie de oameni care să le aducă plus valoare, nu minus bani în fondul de salarii. Companiile au nevoie de oameni creativi, instruiţi, care vor să muncească peste program, care vin cu idei, care te ajută să faci un pas înainte pe o piaţă care se schimbă în fiecare zi, nu de posesori de diplome obţinute la seral sau fără frecvenţă, autosuficienţi şi mega importanţi, dar care nu ştiu face nimic.

În ce mă priveşte, eu consider că de sprijin din partea noastră, a tuturor, trebuie să beneficieze doar oamenii bolnavi, cei cu dizabilităţi, copiii din familii modeste – dar nu de alocaţii pe care să le bea părinţii – şi bătrânii care nu mai pot munci. Pe ei trebuie să-i sprijim în mod constant, organizat şi nu doar de Crăciun sau de Paşti când ne etalăm bunătatea ca pe un trofeu, jignindu-i pe cei care zi de zi fac lucrurile acestea discret şi cu devotament. Anul are şi alte zile în calendar, iar organizaţii precum Fundaţia Inocenţi care lucrează transparent merită susţinute fiindcă intervenţiile ei schimbă destinele a generaţii întregi.

Dacă vă propuneţi să faceţi o schimbare în bine anul viitor, vă invit să meditaţi la binele pe care l-am putea crea contribuind cu puţin fiecare pentru ca poverile unor oameni care au în grijă o persoană cu dizabilităţi să fie mai puţin grele.

Cristiana Sabău