Cine suntem când nu ne vede nimeni

Libertatea de exprimare este poate cel mai mare câştig al perioadei postdecembriste, însă a venit la pachet cu o mare pierdere: a responsabilităţii. Oameni s-au ascuns în spatele anonimatului şi au început să toarne mizerii despre alţii cărora nu ar fi avut niciodată probabil curajul să le spună direct şi în faţă ce cred cu adevărat despre ei.

E motivul pentru care aşa cum probabil că aţi văzut, nu mai mai puteţi posta comentarii pe Timp Online decât după ce ne vom asigura că respectaţi toate regulile pe care le-am enunţat. Nu văd lucrul acesta ca pe o cenzură, ci ca pe un mod de a învăţa să ne respectăm unii pe alţii exprimând criciti bazate pe argumente şi nu calomnii.

Este destul de trist că, în peste 25 de de ani de libertate, în continuare ne temem să ne asumăm ceea ce spunem sau suntem atât de ipocriţi încât ne arătăm adevărata faţă doar atunci când nu ne vede nimeni.

Din păcate, acest mod bolnăvicios în care funcţionează societatea noastră este generator de regres şi nu de progres. Şi ştiţi de ce? Pentru că, dacă am avea curajul, de exemplu, să le spunem oamenilor politici în faţă ceea ce credem despre ei, pe unii probabil că i-ar prinde ruşinea şi nici măcar nu ar mai candida. Din păcate însă, ei fac faţă cu greu hoardelor de linguşitori care – ce să vezi? – când deschid câte un ziar online, sub protecţia anonimatului, încep să verse lături despre cel pe care l-a lăudat şi linguşit.

Iar dacă tot am ajuns la capitolul laude, nu pot să nu mă gândesc la dintre profesorii mei care spunea aşa: „lauda spusă în faţă e ocară, dacă ai ceva bun de spus despre mine, fă-o în absenţa mea”. Sunt total de acord cu el fiindcă eu, spre exemplu, mă simt întotdeauna prost când mă laudă cineva şi îl suspectez că are un interes. Aşadar nu sunt o culegătoare de laude. Dimpotrivă! Cred că putem progresa doar dacă cei din jurul nostru ne arată unde am greşit şi care sunt punctele noastre slabe pe care nu le putem vedea singuri. Pentru asta însă nu este nevoie nici de jigniri, nici de calomnii. E nevoie de argumente exprimate civilizat. Mulţi dintre cei care comentează ceea ce scriu eu – şi pe care îi apreciez mult mai mult decât pe cei care mă laudă – îmi spun unde greşesc şi foarte bine fac.

În ce-i priveşte pe oamenii politici aflaţi în diverse funcţii administrative, mi se pare aproape firesc faptul că ei pun criticile anonimilor pe seama unor „postaci” şi nu le iau în serios. Dacă am avea curajul fiecare să spunem adevărul în faţă, privind omul pe care îl criticăm în ochi, cred că ar exista mult mai multe şanse să progresăm ca societate. Critica argumentată ar putea fi luată în serios, nu văzută ca o bârfă ieftină sau ca o răutate exprimată de un frustrat.

E adevărat că rostirea adevărului presupune şi asumarea unui risc. Ca una care scriu tot felul de lucruri despre unii şi alţii, mă trezesc adesea că sunt evitată de ei, că nu mă mai salută, că mă privesc într-un mod anume. Mi s-a întâmplat ca la o festivitate de premiere cineva să urce pe scenă şi să spună că eu sunt „ziaristul care scrie de rău” în timp ce respectivul s-a autointitulat „ziaristul de bine”. Eu cred că menirea unui ziarist este echivalentă cu cea a unui medic. Pentru ca să vindece un pacient, doctorul trebuie adesea să taie în carne vie. Ca să vindece societatea, ziaristul trebuie să folosească şi el un bisturiu, cuvântul.

Ştiu că mulţi nu privesc lucrurile aşa. Din comentarii, am aflat despre mine că sunt un om rău, o nerecunoscătoare pe care a ajutat-o te miri cine şi, în loc să fiu plină de compasiune, eu mă trezesc să scriu „de rău” enumerând fapte din rechizitoriile procurorilor. Başca am mai fost acuzată că nu le-am dezvăluit eu la timp ca şi cum aş fi avut mijloacele procurorilor şi ale serviciilor secrete. Ignorând total documentele instituţiilor statului, unii comentatori m-au găsit pe mine vinovată de nerecunoştinţă, ca şi cum din vina mea nu ştiu ce om politic lacom a devenit dintr-un om modest ditamai miliardarul. Niciunul din partidul lui nu a avut curajul să se ridice în picioare şi să-i spună că nu e în regulă ca un parlamentar plătit cu bani de la buget să se îmbogăţească într-un asemenea hal, niciunul nu i-a spus că nu ar trebui să fie „şeful”, ci reprezentantul lor, niciunul nu i-a atras atenţia că nu face bine. Au preferat să-şi tragă foloase la oalele lor, să se pună bine cu el ca să-şi rezolve problemele personale, iar dacă nu le-a ieşit cum au vrut, l-au înjurat apoi prin ziare, la comentarii. Haideţi să fim serioşi şi să recunoaştem că ura aceasta viscerală faţă de anumiţi oameni politici sau nepolitici nu vine de nicăieri. De regulă, vine de la cei mai apropiaţi care îi cunosc cel mai bine şi care fie au avut ceva de pierdut, fie nu au fost trataţi aşa cum ar fi vrut ei.

Drept urmare, puteţi comenta în continuare pe această platformă inclusiv ca anonimi dacă aşa consideraţi, dar numai în condiţiile în care înţelegeţi să respectaţi regulile enunţate de noi. Vom valida comentariile dumneavoastră abia după ce le vom citi pe fiecare cu atenţie şi ne vom convinge că exprimaţi opinii şi nu calomnii. Întrucât nu există un „paznic” al acestui portal, este posibil ca anumite comentarii pe care le scrieţi să apară cu întârziere, motiv pentru care ne cerem scuze. Credem însă că am ajuns într-un punct în care trebuie să învăţăm cu toţii lecţia responsabilităţii.