Cine suntem când nu ne vede nimeni

Am transcris cuvintele domnului Augustin Zegrean despre răutatea colectivă a oamenilor, românii cei buni creştini, cu durere şi ruşine că trăiesc într-o ţară atât de primitivă. Am suferit toată copilăria mea pentru că aveam un dinte strâmb, dar şi pentru că eram înaltă. Şi pentru una, şi pentru alta, copiii râdeau de mine şi mă făceau să mă simt prost, să plâng chiar, ei neavând altă vină decât aceea că au fost educaţi de adulţi şi mai primitivi.

Ultima bancă în care trebuia să stau la şcoală era pentru cei mai slabi copii, repetenţii, deşi eu eram premiantă. Am îndurat la maturitate întrebări de tipul „tu de ce nu te măriţi?”, „de ce nu faci copii?”, adresate de oameni respectabili pe care îi suspectez acum că voiau să mă pună în dificultate doar de dragul de a-şi arăta superioritatea şi ei, bieţii, într-un domeniu în care credeau că eu am dat greş. Aş fi putut oricând să le răspund cu alt gen de întrebări: „tu de ce nu ai nicio carieră? de ce nu ai făcut nimic notabil în lumea asta? de ce lingi clanţele la partide ca să te pună ăia pe o listă?”.

Ar fi părut că sunt invidioasă, aşa că am tăcut, de cele mai multe ori şi mi-am înghiţit lacrimile de umilinţă. Însă ei au continuat, aproape obsesiv să mă întrebe lucruri care ţin de intimitatea mea ca şi cum ar avea dreptul să intre în viaţa mea cu bocancii lor plini de noroiul aroganţei. Pe mulţi i-am şters de pe Facebook, pe alţii îi ocolesc, trec pe cealaltă parte a străzii şi mă prefac, simplu, că nu îi văd.

Din ziar şterg zi de zi comentarii de tipul „ospătarule”, „piticule”, „babă comunistă”, „beţivule”, „moşule” şi nu îmi vine să cred că la atât se reduc toate argumentele noastre împotriva celor cu care nu suntem de acord, de regulă politicieni pe care apoi îi mai şi votăm, deşi ar fi mult mai simplu să-i tratăm cu respect, iar când vine ziua votului să nu punem ştampila pe numele lor.

Oprim fără nicio jenă pe locurile de parcare rezervate persoanelor cu dizabilităţi pentru că adesea sunt singurele libere şi ni se pare că, oricum, ei au prea multe, această atitudine fiind, de departe, cea mai evidentă dovadă a lipsei de respect cu care îi tratăm. Despre rampele de acces şi alte lucruri nu mai are rost să vorbim. Ele sunt văzute ca un efort uriaş făcut de comunitate, ca o cheltuială inutilă la buget. Drept pedeapsă, chiar şi atunci când sunt construite, sunt făcute parcă în bătaie de joc să nu poată urca pe ele nici alpiniştii. De la opincă, la vlădică, toată societatea noastră pare să-şi bată joc de oamenii care fie s-au născut cu aceste deficienţe, fie s-au ales cu ele în urma unor întâmplări nefericite de viaţă.

M-am tot gândit care e explicaţia şi am realizat că ea are rădăcinile tot în religie. Marea masă crede că persoanele cu dizabilităţi sunt „rodul” păcatelor, iar cei care le-au adus pe lume le-au ascuns multă vreme de ruşine, să nu ştie lumea cât sunt de păcătoşi. Aşa se explică de ce a fost nevoie de foarte multe ediţii ale Olimpiadei Inocenţilor pentru ca bieţii copii să fie aduşi în centrul oraşului să se bucure şi ei de o zi a lor. Unii nu ieşiseră niciodată din casă dacă vă puteţi imagina. Şi nici nu mă miră lucrul acesta din moment ce ştiu cât de oribil mi s-a părut în copilărie că sunt înaltă doar pentru că nişte copii care aveau altă înălţime – în opinia majorităţii perfectă – se adunau în haite şi mă ironizau. Îmi ajungea timpul petrecut la şcoală cu ei. Aveam să aflu mai târziu că la fel de împovărător e să fii scund, cu părul creţ sau roşcat. Dacă mai multe kilograme pot fi date jos cu trudă, alte aspecte nu pot fi corectate şi e împovărător pentru orice copil să fie pus la zid pentru ceea ce nu a depins de el şi nici nu depinde.

Groaznică naţiune putem fi din acest punct de vedere, bârfitoare, acuzatoare, complet needucată pentru a accepta diferenţele. Degeaba ne rugăm pe la toate moaştele şi sperăm să ajungem în rai dacă tot ce facem zi de zi e să transformăm viaţa altora într-un iad.

O altă dovadă a răutăţii colective este intratul acesta cu bocancii murdari de noroiul lipsei de educaţie în vieţile altora, oferitul de „reţete” de viaţă pe care cineva sau o comunitate le consideră ideale. Nu există nicio reţetă de viaţă. Poţi să te afli în formula perfectă văzută de societate şi să fii extrem de nefericit şi poţi să fii în cea mai imperfectă situaţie mulţumit şi împăcat.

În fond, viaţa e formată din etape. Toţi am fost copii, adolescenţi, tineri, vom deveni adulţi şi bătrâni dacă nu cumva viaţa se va termina după o altă formulă. Toţi murim indiferent dacă am fost înalţi, scunzi, dacă arătam precum nişte manechine sau eram diformi. Nu ducem cu noi, pe lumea cealaltă, nici cariere, nici copii. Plecăm singuri, la fel cum am venit. Cu toate acestea, ne purtăm în timpul vieţii ca şi cum ar fi veşnici şi făcând parte dintr-o „rasă superioară” în care ne-am autoinclus. Principala caracteristică a ei este răutatea, exprimată adesea când nu ne vede nimeni. De altfel, despre asta e vorba până la urmă. Adevărata noastră faţă este atunci când nu ne vede nimeni, în spatele tastelor, anonimi.