Clar, nu sunt Zurli!

Nu am copii şi nici nu ştiu dacă m-aş descurca prea bine cu ei într-o lume Zurli. Am rezistat foarte puţin aseară la show-ul făcut de trupă, dar am avut timp să observ unele lucruri care, pur şi simplu, m-au îngrozit: fetiţe vopsite pe la ochi, băieţi isterici purtând coarne în cap şi urlând căţăraţi în spatele taţilor, mame obsedate de filmat cu telefonul mobil, cozi la maşina de făcut bani a trupei – a se înţelege de vândut produse aferente show-ului – de unde toată lumea cumpăra toate prostiile, mai puţin cărţi.

În primul rând, am fost uimită să constat cât de mulţi copii sunt în Bistriţa. Cu toate că particip la tot felul de evenimente dedicate lor, nu văd mai mult de o mână de omuleţi pe la bibliotecă, la concerte sau la teatru de păpuşi. Vin mai mulţi doar dacă sunt aduşi de la şcoală şi împinşi de la spate, mă gândesc. Aseară însă, la Gaşca Zurli, efectiv goneau spre parc sute de copii pe jos, în braţe, în cărucioare.

Spectacolul a început cu evoluţia unor fetiţe de câţiva anişori care, înţeleg eu, cândva vor să devină majorete. Bietele copile nevinovate erau pline de fard pe la ochi şi se chinuiau să se mişte în ritmul unor piese cu versuri uşor deocheate chiar şi pentru adulţi. Apropo de asta, nu e prima oară când constat că cei mari sunt de-a dreptul încântaţi că progeniturile lor de 5-6 ani ştiu pe de rost versuri pe care, în alte vremuri, ar fi roşit şi adulţii dacă le rosteau cu voce tare. Nu demult, Bistriţa a găzduit campionatul naţional de majorete, iar la final, Lidia Buble a susţinut un concert. Vreau să vă spun că majoretele de la 3 la 7 ani urlau cât le ţineau puterile: „Şi vreau să-ţi spun că mi-a fost dor/ Şi le-am spus şi fetelor/Tremur când mă atingi uşor/ Cum o faci, le spun doar lor// Şi mă anunţă c-a plecat/De iubire, supărat/Se întoarce, apare în noapte/Să fiu a lui jumătate//Are o dorinţa, da/Ne jucăm de-a dragostea/Şi ne iubim întruna/Inima e numai una”. În timp ce fetiţele vopsite ca nişte vampe ţipau din toţi plămânii cot la cot cu artista aceste versuri aproape imbecile mă gândeam unde a dispărut inocenţa. Pur şi simplu îmi era greu spre imposibil să privesc spre un copil care rostea aşa ceva cu guriţa lui şi să nu mă apuce groaza şi tristeţea. Mă gândeam aproape obsesiv la versurile eminesciene: “unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?” care exprimă în sinteză acea etapă din viaţă în care descoperi tot ce e minunat, viu şi frumos.

Departe de mine gândul să pun vreo ştampilă pe părinţii din zilele noastre. Probabil le este foarte greu să-l ţină pe copil departe de această lume cu valori profund alterate. Greu spre imposibil, mă gândesc fiindcă versuri ca şi acestea le aude pe stradă, la şcoală, la televizor. Însă de aici până la a deveni tu ca adult extaziat când îţi vezi copilul răcnind aşa ceva cu gura lui e cale lungă.

Dacă stau bine şi mă gândesc eu văd adulţi care efectiv îi împing pe copii în direcţia aceasta, să facă tot felul de lucruri nepotrivite vârstei lor. În loc să-i îndrepte spre zone în care să-şi cultive imaginaţia, creativitatea, să-şi descopere talente, îi duc în zona facilă a show-ului de proastă calitate din care efectiv nu rămân cu nimic.

Mă gândeam aseară în timp ce mă uitam la mulţimea aceea pestriţă care era ochi şi urechi la spectacolul Zurli la faptul că odioşii de comunişti s-au priceput mai bine la educat copiii. La casele pionierilor, erau cercuri de aeromodelism, navomodele, se făcea sport de performanţă, dansuri populare, se cânta în cor, erau ateliere de pictură, de electronică. Foarte mulţi copii şi-au descoperit talente şi pasiuni pe care le-au cultivat o viaţă întreagă. Piloţii de azi ai Bistriţei au visat să zboare când construiau de zor aeromodele la Casa pionierilor. O spun chiar ei. Şoferii de elită ai Bistriţei au învăţat să-şi controleze emoţiile şi mişcările pe pista de karturi, şi exemplele pot continua.

Toate aceste activităţi erau gratuite şi mai sunt şi astăzi în instituţia numită Palatul copiilor. Din păcate însă, părinţii preferă să dea bani mulţi pentru tot felul de alte îndeletniciri care nu au niciun rol educativ. Dimpotrivă, aş putea spune. Nu-mi dau seama care sunt raţionamentele adulţilor. Probabil li se pare cool să îşi vadă copilul bâţâindu-se pe o scenă. Aşa pot filma fiecare mişcare cu telefonul mobil, au ce posta pe Facebook, au ce arăta lumii. În plus, dacă îl împingi pe cel mic devreme în lumea show-ului, ai foarte multă treabă. Trebuie să-i cumperi tot soiul de ţinute, dacă ai fetiţă să o duci la coafor, să o fardezi. Poţi face şi mai multe fotografii. Dacă o trimiţi la Palatul copiilor, ce să postezi? Cum stă şi aşteaptă să crească o plantă ca să o studieze, cum face calcule ca să-i iasă bine o construcţie? Desigur că nu. Numai aşa îmi explic isteria unei mame care, aseară, în timp ce fetiţa ei, majoretă, dansa pe scenă, s-a întors nervoasă spre soţul ei care discuta cu alt bărbat: “Filmează, mă! Ce dracu faci?”Speriat, bărbatul a ridicat telefonul mobil deasupra mulţimii şi a stat aşa, cu mâna ridicată până când aceeaşi femeie s-a întors şi i-a spus “Gata!”. Unghiul era prost, omului îi tremura mâna, dar ce contează? Şi-a îndeplinit misiunea de tată.

Cei de vârsta mea îşi mai aduc aminte probabil cum se sărbătorea pe vremuri ziua de 1 Iunie. O aşteptam cu mare nerăbdare fiindcă era momentul din an în care colecţionam diplome, ba de la concursul de desene pe asfalt, ba de la cel de biciclete. Am şi acum acasă un teanc. Dacă dansam pe vreo melodie, atunci aceea era “O lume minunată în care veţi găsi numai copii”. De existenţa fondului de ten am aflat după ce am terminat facultatea. Cu farduri nu mă dau nici astăzi decât extrem de rar şi de discret. În timp am început să apreciez frumuseţea naturală chiar şi a oamenilor în vârstă şi să detest refuzul unora de a îmbătrâni frumos. Nu aş da pentru nicio Gaşcă Zurli din lume cărţile copilăriei, umblatul pe dealuri după ierburi, desenatul pe asfalt. Mi-e dor să văd copii care trăiesc “vârsta cea fericită”, cum bine o numea Ion Creangă, şi nicidecum nu voi aplauda, oricât de expirată îmi veţi spune că sunt, adulţi care îşi încurajează micuţii să aleagă show-ul în locul cititului şi aplauzele în locul bucuriei pe care ţi-o dă propria creaţie, indiferent că ea e un desen, un aeromodel, un experiment reuşit.