Concluzii de ”jurat” la Gala Educaţiei

Fireşte că, dacă ar fi să evaluăm oamenii pe baza invidiei celorlalţi, niciunul dintre cei care au primit titlul de „Profesorul anului” nu îl merita. Erau alţii mai buni care aveau numeroşi olimpici pregătiţi după-amiaza la meditaţii şi în timpul orelor în timp ce restul clasei primea ceva de conspectat din manual.

Am făcut parte din juriul care a desemnat câştigătorii şi trebuie să recunosc faptul că nu m-a interesat cu adevărat acest aspect, ci impactul pe care un profesor îl are asupra majorităţii elevilor. Dacă ei aleg în proporţie de peste 50% să urmeze o facultate de profil înseamnă că le-a plăcut cu adevărat disciplina predată inclusiv la consultaţiile gratuite pe care profesorul le-a făcut împreună cu ei, deşi putea foarte bine să-i cheme la „ore” şi să le ceară bani. La fel, dacă profesorul şi-a bătut capul să pună pe hârtie idei pentru care a primit apoi finanţare europeană şi a reuşit astfel să ducă elevi cu el prin toată Europa să vadă gratuit lumea iar mi se pare un lucru extraordinar, mult mai important decât performanţa unui singur elev la nu ştiu ce concurs.

Pe mine nu m-au impresionat în schimb din dosarele candidaţilor scrisorile de recomandare de la primari şi nici de la subalternii vreunui director, laude deşănţate şi nesincere. În schimb, mi-au sărit în ochi cuvintele frumoase despre profesori scrise de elevi. Până la urmă, doar despre asta este vorba. Dacă suntem sinceri cu adevărat, doar numele şi cuvintele profesorilor care au contat pentru noi ne rămân în minte toată viaţa. Cei de la care nu am învăţat nimic sau prea puţine rămân cumva pierduţi în negura amintirilor. „Oare ce curs am făcut cu el?”, m-am întrebat zilele trecute când cineva mi-a spus că l-a întâlnit de curând pe unul dintre profesorii mei din facultate. Pur şi simplu îmi era imposibil să leg numele de figura lui şi de materia pe care ne-a predat-o.

Eu nu cred că am fost un profesor bun, tocmai din acest motiv am şi renunţat să mai predau. Îmi lipseşte una dintre cele mai importante calităţi ale unui dascăl: răbdarea. Urăsc, în aceeaşi măsură, să tot repet lucrurile, să le tot explic. M-am simţit eliberată odată ce am plecat din învăţământ şi am considerat că le fac un serviciu şi elevilor mei. Cred că a fost, de departe, cea mai bună decizie de viaţă pe care am luat-o în ciuda preţului pe care l-am plătit. Să-ţi transformi hobby-ul în profesie, în schimb, e cel mai bun lucru cu putinţă şi m-am bucurat ieri să aflu de la doamna profesor univ. Cornelia Macarie că asta a făcut unul dintre dascălii premiaţi de librăriile Aletheia, profesorul Augustin Rus. De altfel l-am şi auzit spunând că l-a avut profesor pe Dumitru Almaş, autorul celebrelor „Povestiri istorice” pe care le-am citit cu toţii în copilărie, care vorbea atât de frumos încât elevii lui nu ştiau dacă doar să asculte sau să şi ia notiţe.

Am acceptat cu greu să fac parte din juriul care a stabilit câştigătorii „Galei Educaţiei” şi nu din considerente de fandoseală, ci pentru că eu mereu am notat, cât timp am fost profesoară, cât ştia fiecare elev şi nu ce nu ştia. De-asta nu am lăsat niciodată corigenţi. Dacă un copil nu ştia ceva, am considerat că e şi vina mea pentru că nu m-am priceput să îi explic mai bine şi să-l fac să îndrăgească materia predată de mine. La evaluare nu am fost niciodată strălucitoare, aşa că mă feresc să fac ierarhii. Însă, în privinţa Galei Educaţiei nu am decât regretul că nu au putut fi câştigători toţi cei 30 de finalişti. De exemplu, mi-ar fi plăcut să fie profesorul anului şi Emanuela Avram de la Şcoala „Lacrima” fiindcă ştiu cât timp şi energie dedică zi de zi unor copii cu nevoi speciale.

Mi-ar fi plăcut să premiem şi toţi debutanţii fiindcă şi-au ales această meserie prost plătită pentru care guvernanţii nu găsesc niciodată bani suficienţi. Unii fac naveta în cine ştie ce colţ din judeţ, alţii stau prin internate cu elevii. Cei care reuşesc să rămână entuziaşti după ce îşi numără puţinii bani la sfârşit de lună sunt de-a dreptul eroi. În afară de faptul că merg zi de zi la clasă şi îşi pun acolo sufletul pe tavă ca să-l „devoreze” în sensul cel mai bun al termenului câte 25 de elevi, mai au şi mormane de hârtii de scris, şedinţe de catedre, cu părinţii, consilii profesorale şi cursuri de frecventat. Nu e deloc uşoară viaţa unui profesor mai ales dacă predă o disciplină de examen şi, la finalul fiecărui an, notele elevilor sunt, de fapt, notele lui. Chiar dacă unora dintre dumneavoastră vi se pare că profesorii au cele mai lungi vacanţe din an şi cel mai scurt program de lucru dintr-o zi nu ştiu câţi aţi putea să faceţi faţă.

Gândiţi-vă că cineva, o singură persoană, vă priveşte timp de 50 de minute continuu. Credeţi că e uşor să îi spuneţi ceva care să-l facă atent în tot acest timp? Înmulţiţi asta cu 25 de perechi de ochi şi încercaţi să vă imaginaţi dacă puteţi să ascundeţi de ei toate grijile şi supărările personale, să le zâmbiţi tuturor şi să-i faceţi să iubească ceea ce ce încercaţi să îi învăţaţi.  Şi asta nu o dată în zi, ci de şase ori uneori.

Credeţi-mă, e o misiune aproape imposibilă, iar dascălii care reuşesc asta sunt demni de respectul nostru, indiferent dacă au fost câştigători sau nominalizaţi la titlul de „Profesorul anului”. Pur şi simplu, într-o ţară care nu dă mai nimic pe educaţie, în care la cel mai înalt nivel sunt fabricate titluri de „doctori”, oamenii aceştia de la baza piramidei sunt cei de care depinde cu adevărat schimbarea mentalităţii unor generaţii întregi. Cu motivarea lor ar trebui să înceapă totul.