Cu românul la psihiatru. Dr. Dan Ilieş: Sunt persoane care nu vor să mă viziteze la locul de muncă, de ruşine să nu fie văzute

Cel puţin 15% dintre noi suferim de depresie, arată datele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, potrivit căreia 350 de milioane de oameni au „boala secolului”. În timp ce americanii şi alte naţii o tratează la psihiatru sau psiholog, noi, românii, preferăm să discutăm problemele cu preoţii sau cu oricine altcineva decât specialiştii care ne pot ajuta. Despre această boală şi felul în care ne raportăm la ea, am discutat cu dr. Dan Ilieş, şeful Secţiei de Psihiatrie a Spitalului Judeţean de Urgenţă Bistriţa.

Evenimentele actuale, politice, economice, sunt de natură să ducă la o creştere a numărului de pacienţi cu depresie? 

Dacă am citit romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” al lui Camil Petrescu şi mai ştim studii din al Doilea Război Mondial, constatăm faptul că nevrovezele şi depresiile au scăzut teribil în faţa unor problematici vitale care nu mai „permiteau” omului să fie depresiv când vedea că îi moare copilul, trebuia să fugă de acasă, când risca să fie omorât şi aşa mai departe. Ca şi cum depresia, pe vremea aceea, era un lux prea mare. Nu era nicio speranţă să te duci să primeşti un tratament. Acesta este paradoxul. Ce fel de boală este aceasta când într-o anumită situaţie se întunesc toate cauzele să determine depresia şi ea nu se produce? Să zicem istoria lui Iov, cu boală, cu moarte. Evenimentele parcă l-au întărit.

Şi atunci care este explicaţia faptului că multă lume este deprimată în zilele noastre? 

Există o depresie absolut normală, să nu o considerăm boală. Bunăoară, aceste depresii care au un determinim psihologic sunt ca urmarea unor evenimente în care putem face o legătură cauzală eveniment-modificare în personalitatea omului, de genul un deces în familie, un divorţ, o cauză sentimentală. Întrebarea este dacă noi declarăm sau nu aceste persoane în categoria celor bolnave psihic, cu depresie. Firesc ar fi să spunem că nu e boală, ci reacţia normală a oricărui om. Dacă ar fi invers: la înmormântarea părinţilor omul începe să râdă, iar îndrăgostitul părăsit să spună „ce bine!”, atunci îţi pui întrebarea dacă persoana respectivă e sau nu normală.

Cea mai simplă depresie este aceasta cu determinism psihologic, în care vezi agentul etiologic, cauza. Unii ţin doliu o lună, două, şase, ani de zile, nu se desprind de trauma respectivă. Celelalte depresii nu au în cauza lor evenimentul exterior psihologic, faptic, nu este atât de pregnant sau deloc. Cum s-ar zice, depresia apare în plină sănătate şi fără motiv. Aici trebuie înţeles că aceste depresii au o cauzalitate organică, adică nonpsihologică, adică nişte modificări în creier a unor substanţe neuromediatoare, unele scăzute, altele crescute. Ca dovadă că, dacă ar fi numai factorul psihologic, tu poţi da orice medicament unei persoane căreia i-a murit cineva fiindcă tristeţea lui legitimă nu trece nicidecum. La cealaltă categorie de depresivi, medicamentele antidepresive au efect. Acestea schimbă anormalitatea modificărilor biochimice care se constataseră în creier.

Sunt multe persoane care vin la spital pretinzând că suferă de depresie? 

Sunt nişte boli ca peste tot în lume care au un anumit procent de apariţie, dar, în România se alterează statistica prin faptul că statutul de bolnav şi al spitalului e cu totul şi cu totul modificat. Pe lângă factorul de sanogeneză, de a repara un picior rupt, de a scoate o tumoră, există şi rolul spitalului să primească persoane care nu locuiesc în condiţii prea bune, persoane care doresc o pensie, care probabil nu au ce mânca sau au o hrană dificilă din cauza sărăciei. Aici în spitale se găsesc nişte condiţii omeneşti la care apelează şi, ca atare, ei trebuie să justifice prezenţa aici şi la solicitarea de internare acuză nişte simptome, inventate sau nu. La noi, nu e foarte clar câţi pacienţi absolut veritabili există. Vine iarna şi o grămadă de persoane de la ţară vin să stea în spital unde sunt trei mese. Or fi şi bolnavi, nu zic că nu sunt, nu sunt majoritari, dar printre adevăraţii bolnavi sunt şi aceştia.

Pe de altă parte, românii merg mai degrabă la preot decât la psiholog sau psihiatru. 

Moda puţin s-a schimbat. Treaba cu biserica şi cu preoţii continuă să meargă în paralel. O spun bunăoară din spital, cum familia solicită câteva ore de învoire pentru pacient în ideea că e foarte bun tratamentul nostru medicamentos, dar ar fi bine să fie dublat de o binecuvântare acordată de nu ştiu ce preot. Bineînţeles că nu poţi nega rolul favorabil. Dacă pacientul crede în astfel de lucruri, sigur că vindecarea se va datora, într-o oarecare măsură, şi ideii că a fost binecuvântat şi ajutat de un preot. Nu putem nega şi nu ne putem opune. Un discurs înţelept ar consta în a fi de acord cu binecuvântarea, cu rugămintea ca preotul să îi întreruptă tratamentul medical pentru că există şi acest risc. Unii preoţi le spun că nu mai au nimic şi sunt vindecaţi. În ce priveşte psihologii, există o tendinţă a bolnavilor noştri de la psihiatrie de a solicita un examen sau un tratament psihologic. S-a auzit despre psihologie au văzut în filmele americane că se duc la psiholog. Întrebarea este dacă e numai un mimetism sau ce e? Explicaţia este că psihiatrul, fiind medic, înseamnă că te tratează de o boală. Psihologul nu e medic. El face doar o terapie subtilă, iar lucrul acesta îi permite pacientului să se autodeclare nonbolnav. De exemplu, un pacient alcoolic consideră că e degradant să fie pacientul unui psihiatru într-un spital cu conotaţii atât de … ştiţi prea bine cum se numeşte un spital de psihiatrie. El spune că nu e şi are nevoiae doar de un psiholog. În felul acesta, el îşi înnobilează boala şi o scoate din registrul maladiilor spunându-şi că nu e alcoolic, nu e băutor. El are doar nişte probleme şi nu e cazul să-l vindece un doctor, aşa că se duce undeva unde se lucrează în sfere ceva mai înalte decât acestea materiale ale medicinei. E un fel de modă, dar trebuie să fim corecţi şi să nu depreciem meseria unora: toate se pot face în combinaţie foarte bine, sunt complementare. Pe de altă parte şi doctorii pot face psihoterapie chiar mai aplicată decât psihologii fiindcă ei cunosc şi patologia. Sunt psihologi specializaţi pe domenii. Care dintre ei cunoaşte cum arată depresia, schizofrenia ca să poată acţiona?

Vi se întâmplă să trimiteţi pacienţi şi la psiholog să facă şedinţe de terapie? 

Doar pentru testare, cum ar fi testarea memoriei, ei au nişte teste specializate de investigaţie sectorială. În faţa unei persoane care are tulburări de memorie prevezi apariţia unei demenţe. Ca să cuantifici gradul de atingere al memoriei, soliciţi un examen psihologic specializat pe domeniul acesta şi atunci îţi dă cumva cifric, numeric, cam pe unde stăm. Chiar şi aprecierea gravităţii unor boli de către comisiile de specialitate pentru pensii sau handicap utilizează această grilă. Sau mai testăm structura personalităţii la unii care au cursuri de psihoterapie şi au atestate.

Recomandaţi ca atunci când avem probleme, dar nu suntem de internat în spital, să mergem la psiholog să discutăm cu el? 

Este prevăzut chiar şi pentru psihiatri, dar şi pentru alte specialităţi medicale, aşa numita consiliere psihiatrică. Eu zic că un psihiatru este în măsură să consiliere. Este încă această problemă legată de ruşine. Mentalitatea este că o boală psihică ar fi ruşinoasă, că eşti etichetat cu un termen peiorativ. Sunt persoane care au vrut să mă viziteze, dar nu vor să vină la locul de muncă pentru ca nu cumva să fie văzute de cineva că au intrat pe poarta Psihiatriei, culmea absurdităţii. Noi discutăm cu familiile pacienţilor. Unele sunt cooperante, altele nici nu mai vor să audă de ei considerându-i ruşinea familiei. Comunităţile pot fi mai tolerante sau mai puţin tolerante. Sunt roluri jucate de beţivul satului, de alte personaje, după care toată lumea strigă în comunităţile rurale că este „nebun”.

Până la urmă, domnule doctor, ce înseamnă normalitatea? 

Lucrurile sunt foarte complicate. Avem două criterii în a defini normalitatea: unul statistic şi unul valoric. La cel statistic spunem că, dacă majoritatea nu are ceva, aceea e normalitatea, iar cei care au ceva sunt bolnavi. Dacă ne referim la caria dentară, 99,99% dintre oameni au carii. De ce o numim boală? Normalitatea e caria dentară. La fel, căderea părului, chelia şi te duci la doctor să te tratezi de aceste probleme considerându-le boli.

În ce priveşte cât de comunicativi sunt oameni, tot aşa putem să ne dăm seama că sunt deosebiri de la ţări la ţări. Un italian care se duce în Norvegia, pare de-a dreptul nebun după cantitatea de vorbe pe care le spune sau după veselie, iar un norvegian plecat într-o ţară sudică am zice că ar fi depresiv, tăcut, retras, sociofob. Să luăm alcoolismul: una e să fii declarat alcoolic în Rusia unde, la sate, e normal să bei un litru de votcă pe zi, în Ardealul cu ţuica de peste 50 de grade este normal 300-400, undeva mai la sud nu fac ţuica atât de tare şi se alcoolizează mai puţin sau într-o ţară arabă unde nu se bea deloc. Deci unde e alcoolismul? Aşadar, în ce priveşte normalitatea, totul este relativ.