Cum fac autorităţile jocul vânătorilor interesaţi să aibă liber la împuşcat cât mai multe animale

În fiecare an, Agenţia de Protecţie a Mediului Bistriţa-Năsăud supervizează „desfăşurarea în condiţii optime” a acţiunilor de evaluare a speciilor de animale strict protejate. În epoca 4G şi a cip-urilor, se umblă prin păduri după urme şi se trec pe hârtie efective după bunul plac al cuiva pentru ca, pe baza acestora, vânătorii să-şi facă de cap în păduri şi să împuşte tot ce le iese în cale.

Biologul Crina Năstase de la Agenţia de Protecţie a Mediului a explicat, marţi, într-o conferinţă de presă, că cei 24 de gestionari ai celor 39 de fonduri de vânătoare sunt cei care evaluează efectivele, APM asigurând doar „supervizarea” împreună cu ITRSV, Garda de Mediu şi Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice.

Evaluarea speciilor strict protejate se face pe baza urmelor lăsate de animale şi a observaţiilor din teren extrem de subviective. După aceea, se stabilesc „plafoanele de intervenţie”, adică se dă undă verde la împuşcat. Mai mult, potrivit unei legi din 2005, în Bistriţa-Năsăud au voie să trăiască 156 de urşi bruni, iar noi avem cică peste 400, 70 de lupi şi sunt 227, nici mai mulţi nici mai puţini, 30 de râşi şi sunt 73, respectiv 116 pisici sălbatice, iar noi avem 306. Mare precizie în stabilirea efectivelor după urme. Teoretic, exemplarele „în plus” pot fi împuşcate dacă fac pagube, APM fiind destul de generoasă la dat liber la împuşcat. Numai anul trecut, vânătorii au putut trage după 18 lupi, 20 de pisici sălbatice şi 25 de urşi. Că i-au nimerit sau nu, asta e o altă discuţie. APM nu are deocamdată date dacă au fost împuşcate toate aceste animale fiindcă sezonul nu s-a încheiat.

Am căutat informaţii despre aceste metode de evaluare a efectivelor de specii strict protejate. Şi iată ce am găsit pe blogul doctorului Peter Lyngel care scrie textul „Ce nu ştim despre sălbăticiunile noastre?”. Spicuim din acest text următoarele: „Gestionarii fondurilor de vânătoare au obligaţia de a organiza acţiuni de evaluare a efectivelor de “vânat” dar corectitudinea, obiectivitatea şi gradul de profesionalism a acestor “formalităţi” este… cel puţin chestionabil. La ora actuală datele sunt vagi, iar cauzele sunt multe şi variate, cel mai mare deficit de credibilitate fiind datorat faptului că evaluările populaţionale «sunt făcute» de cei care au interesul «să demonstreze» că sunt multe animale sălbatice şi că se poate continua împuşcarea lor la grămadă… adică se pot stabili cote de extragere care înseamnă omorârea legală a sute de exemplare pe an din specii de animale protejate, aflate pe cale de dispariţie sau dispărute deja din mare parte a Europei. În articolul cu titlul «Vânătoarea, sport sau cruzime», apărut la 20 februarie 2012 pe TOTB, există opinii pro şi contra vânătorii. Drd. Florin Stoican, preşedintele Asociaţiei Kogayon, scrie: “Evaluarea efectivelor (…) o metodă cu mari marje de eroare, fără nicio fundamentare ştiinţifică. Iar metoda este doar teorie. Am participat ca observator la câteva evaluări şi deşi nu s-a văzut nimic în teren, în hârtii au apărut apoi exemplare din specia vizată de evaluare. Asta pentru că dacă nu apar efective numărate nu se aprobă nici cote de recoltă, deci vânătorii ar rămâne fără obiectul distracţiei. Asă că cifrele devin umflate şi realitatea ascunsă voit. (…) Cotizaţia anuală, arma şi muniţia şi taxele aferente înseamnă o cheltuială de circa 1000 euro/an, în plus fiecare autorizaţie de vânătoare reprezentând un animal împuşcat e plătită cu sume mari, de până la mii de euro. Iar dacă să fie vânător îşi permit mulţi, ca să şi împuşte legal, nu prea, ceea ce face de multe ori ca apartenenţa la o asociaţie de vânătoare să însemne doar posibilitatea legală de a deţine o armă cu care să braconezi în voie.”

În acelaşi articol, Mihai-Nicolae Păcurar, preşedintele Asociaţiei de Vânătoare Cerbul Purcăreţ, Sebeş-Alba, zice: “Din păcate, după anul 1990, când au început să apară aşa-zişii patroni, au început să apară şi problemele în vânătoare. (…) S-au dotat legal cu arme semiautomate, maşini puternice de teren, proiectoare şi tot felul de accesorii şi de aici a început marele necaz pentru vânat (vânarea lui 24 ore pe zi, sezon, extrasezon, mascul, femelă sau pui nu contează). (…) şi asta cu ştiinţa sau neimplicarea factorilor de răspundere din acest domeniu (…) (a se vedea în acest sens cazurile de corupţie dovedite, cazuri de braconaj în rezervaţii făcute chiar de către cei care răspundeau de vânătoare în acel judeţ, prezentate în presă, dar apoi muşamalizate în instanţă (…).”

Managementul populaţiilor de animale sălbatice aflate în bătaia puştilor ar trebui în mod minimal să aibă la bază date credibile, verificabile, privind dimensiunile populaţiilor. Asta presupune o cercetare bine organizată şi rezonabil finanţată, capabilă să producă datele şi credibilă îndeajuns pentru ca informaţiile să nu fie considerate poveşti vânătoreşti. În principiu, este nevoie de dovezi ştiinţifice obţinute pe baza unor cercetări riguroase, pentru a analiza starea actuală a faunei sălbatice de pe la noi… Ştiinţa trebuie să ofere baze pentru decizie. Trist este că deja a devenit atât de vizibilă reducerea efectivelor de animale sălbatice spre exemplu la cerbi, capre negre, etc, încât nici măcar nu mai este necesar să ai înţelegerea pe care o are un mare savant… şi totuşi să-ţi dai seama că lucrurile se îndreaptă într-o direcţie periculoasă.

Monitorizarea populaţiilor de animale sălbatice, bazată pe evaluare credibilă făcută în teren în mod regulat (cu participarea masivă din partea celor interesaţi de existenţa datelor reale, adică cei care se ocupă de protejarea naturii), trebuie să fie o acţiune susţinută guvernamental, finanţată din fonduri publice (spre exemplu din Fondul de Mediu, fond care ar trebui să absoarbă taxele plătite de vânători de cetăţenie română sau din străinătate).

Evaluarea în teren a efectivelor de animale sălbatice ar putea să fie mai obiectivă dacă în fiecare echipă care parcurge câte un traseu, ar participa şi persoane neinteresate de a falsifica datele, nici în plus nici în minus. Ar trebui ca la evaluări să participe şi persoane de la organizaţiile de mediu, biologi, ecologi, persoane neutre care să certifice credibilitatea evaluării. Pentru a asigura participarea la acţiunile de evaluare a efectivelor la nivelul peisajului unei ţări, este necesară organizare profesionistă – coordonare naţională realizată de structuri credibile neimplicate în vânătoare şi finanţare serioasă de la Fondul de Mediu.

În România se poate constata că datele numerice privind situaţia variatelor specii de animale sunt în multe cazuri nişte date extrem de aproximative, mai mult nişte păreri. Când vezi că sunt probleme cu recensământul populaţiei umane, ce poţi să te aştepţi la evaluarea efectivelor variatelor specii de animale sălbatice care trăiesc în acelaşi landşaft, doar că în păduri, prin munţi, prin văi sălbatice,… mlaştini neumblate de oameni? Ar fi dificilă evaluarea lor chiar dacă ar exista dorinţa sinceră şi capacitate performantă de a face evaluarea… dar când interesul evaluatorilor este ca populaţiile să fie supraevaluate încât să fie alocabile cote de vânătoare mai mari… ce se mai poate zice? Totuşi, pe baza unor date vagi, se stabilesc cote de împuşcare, fauna «este scoasă la produs», în bătaia armelor de foc autohtone sau a puştilor mânuite de ucigaşii-oaspeţi, braconieri de variate feluri.

Se poate constata că în general în privinţa efectivelor reale de animale sălbatice de pe la noi, nu există date ştiinţifice credibile, bazate pe metode standardizate, cercetări implementate la scară largă şi producând rezultate în care să se poată avea încredere. Evident că datele sunt atât de aproximative încât stabilirea pe baza acestora a unor trenduri populaţionale este o încercare pur teoretică… fără prea mare legătură cu realitatea. Ştim că numărul de urşi este de câteva mii. Oficial, Ministerul Mediului consideră că ar exista pe la 6.000-6.500 de urşi… vânătorii au pretenţia că ar exista 7.800… păreri neguvernamentale considerând că ar mai exista sub 3.000 pe la noi… dar realitatea nu o ştie nimeni… că nu are de unde şi cum să o ştie. Se susţine de către Minister că există 6.000-6.500 de urşi şi că ei sunt prea mulţi faţă de câţi ar trebui să fie. Interesant este că nu sunt consideraţi ca fiind prea mulţi vânătorii din ţară plus variaţi ciudaţi din alte ţări care vin pe aici să se distreze cu omorârea animalelor sălbatice.

Pentru a avea nişte concluzii se poate aminti că 1. datele actuale despre dinamica populaţiilor de animale sălbatice de pe la noi sunt opinii vânătoreşti, decalate în mod probabil către supraevaluarea efectivelor, 2. reglementările vânătorii sunt făcute sub influenţa unui puternic lobby al vânătorilor care sunt prezenţi masiv în Parlament, dictând legi şi decizii guvernamentale, uneori chiar ocupând poziţia de premier… 3. se vede că sistemul este aberant şi voit pervertit, aflat la cheremul unor mafii vânătoreşti care au construit reglementări de care au nevoie pentru a putea împuşca anual sute de animale din variate specii protejate în Uniunea Europeană, 4. există riscul ca efectivele supraevaluate şi împuşcarea masivă a animalelor pe baza acelor date nerealiste să ducă la diminuarea drastică a populaţiilor respective… scădere despre care nu se poate avea cunoştinţă până când evaluările sunt realizate de oameni implicaţi în vânătoare, 5. societatea civilă interesată de conservarea biodiversităţii trebuie să se implice mai mult în clarificarea aspectelor legate de situaţia reală a acestor animale sălbatice, până când mai există şanse de a păstra sau reface populaţii sănătoase ale acestora, în interesul conservării biodiversităţii”.

La toate acestea adăugăm că APM Bistriţa-Năsăud nu are date referitoare la cât s-a braconat în Bistriţa-Năsăud pentru ca să şteargă de pe lista sa aceste exemplare. De o cruzime greu de inaginat apreciem a fi episodul din octombrie 2012. Potrivit lui Sever Roman, un urs prins de braconieri a scăpat ca prin minune, iar vânătorii au cerut să fie împuşcat fiindcă, bietul animal norocos, era periculos. Din fericire, nu l-a găsit nimeni, iar din nefericire, nu ştie nimeni cine au fost braconierii.

Concluzia? Lucruri făcute de dragul de a fi bifate de oameni interesaţi să pună pe lista „intervenţiilor aprobate” cât mai multe exemplare pe care să le împuşte vânătorii pentru plăcerea lor personală de a vedea sânge. Totuşi, nu cumva APM ar trebui să se ocupe cu protecţia animalelor? Sever Roman, directorul instituţiei, ne-a promis marţi că APM va aplica pentru proiecte europene din care să primească bani ca să poată monitoriza măcar urşii de la Dealul Negru (80 la număr) cu ajutorul unor cip-uri. Tot e ceva!

Cristiana Sabău