Cum m-a vrăjit ”Harry Potter de Bistriţa”

Cu greu m-am abţinut atunci să nu îl întreb dacă nu cumva toate reuşitele lui se bazează pe vreo magie pentru că atunci când vorbea despre ele din gura lui sunau floare la ureche ca şi cum picaseră cumva din cer. Am aflat, în schimb, că reţeta e alta. Băiatul ciufulit avea o minte brici şi muncea ca nimeni altul ca să o pună la treabă cam câte cinci ore pe zi, ca un om mare care se duce la job.

În 28 septembrie 2012, după ce Rareş s-a întors de la concursuri cu alte medalii, mi s-a părut momentul potrivit să cer ca el să fie primul copil cetăţean de onoare al oraşului. Ideea mea a făcut nişte valuri la vremea respectivă, dar cu atât am rămas. În continuare, în acest oraş se pare că titlurile respective se dau mai degrabă unor octogenari sau unor personaje dubioase care, nu numai că nu au merite, dar nici de titluri nu le pasă prea mult – vezi cazul Georgiu Gingăraş sau Miron Mitrea care nici măcar nu au venit vreodată să le ridice.

Din fericire însă, nu am scris degeaba textul cu pricina. Consiliul Local şi cel Judeţean l-au premiat atât pe el, cât şi pe profesorul lui, lucru care s-a întâmplat apoi în fiecare an în care ei s-au întors acasă cu medalii. Era bine dacă politicienii erau ceva mai îndrăzneţi şi-i acordau titlul de Cetăţean de onoare. M-am gândit la asta ascultându-l pe fizicianul Claudiu Falub care şi-a primit de curând titlul de Cetăţean de onoare al Becleanului şi era foarte mândru de el. Mi-am reamintit de Ştefan Popa Popa’s, personalitate de renume mondial, care ne onorează oraşul cu prezenţa sa la fiecare ediţie a Mărului de Aur fiindcă domnia sa crede că, în felul acesta, îşi arată recunoştinţa faţă de noi. Nu e prea târziu nici anul acesta ca aleşii să-l propună pe Rareş Buhai să fie cetăţean de onoare al oraşului. Oriunde ar studia în lumea aceasta ar duce cu el numele Bistriţei, iar bunul simţ cu care a fost înzestrat de natură şi pe care i l-a cultivat familia, îl va face să se întoarcă mereu acasă, să-şi dorească să facă ceva pentru oraşul care l-a onorat la rându-i. La cum îl cunosc nu cred că ar putea face altfel.

Am simţit nevoia să scriu din nou despre Rareş pentru că l-am ascultat aseară, la festivitatea de absolvire de la CNLR, transmiţând un mesaj grozav. După laudele aproape deşănţate care i-au fost adresate – nu înţeleg de ce lumea nu pricepe că lauda spusă în faţă e ocară – el a spus ceva cu sens şi anume că degeaba ai minte strălucită, dacă nu munceşti, dacă nu îţi lărgeşti orizontul cunoaşterii, geniul tău se stinge. A mai vorbit despre educaţia de calitate, despre excelenţă şi istoria pe care oricine o poate scrie cu demnitate dacă are curaj şi ambiţie, cuvinte care ar fi sunat fals din gura oricui, mai puţin a sa, copilul minune al Bistriţei care a făcut deja lucrul acesta. De aceea, vorbele lui au greutate.

La vârsta adolescenţei – şi nu numai – e foarte uşor să îţi pierzi minţile, să pleci urechile la lăudători, să crezi tot ce îţi spun cei care, vorba lui Eminescu, nu fac altceva decât să se slăvească pe ei, însă stânjeneala lui Rareş Buhai de fiecare dată când i se întâmplă lucrul acesta îmi spune clar că obloanele lui sunt trase şi gura lumii, adesea ipocrită, nu îi perturbă imaginea lui clară despre el. E mare lucru să rămâi cu picioarele pe pământ când toată lumea te ridică în slăvi, iar Rareş Buhai asta face de câţiva ani, cel puţin de când îl cunosc eu.

Pe când mă gândeam la cât de înţelept a devenit în trei ani puştiul ciufulit cu care m-am întâlnit într-o după-amiază, într-o parcare, la cât de banale vor fi de acum începuturile de an şcolar la Liviu în care nu îl voi forţa aproape să-mi spună ce planuri are pentru noul an, la cât de anoste vor fi festivităţile de premiere a olimpicilor fără medialiatul cu aur la internaţionalele de informatică, l-am auzit spunând că nimic nu s-a sfârşit. Partea cea mai frumoasă şi mai bună abia de acum începe. Chiar aşa – mi-am zis- de ce să nu privim partea plină a paharului?

Apoi m-au uns pe suflet vorbele profesorului Gălăţan care, vizionar cum e, a pus punctul pe „i”: în viaţă, oricând poţi descoperi ce lucruri măreţe poţi face. Rareş a descoperit foarte devreme, însă, dacă îţi lărgeşti orizontul, dacă munceşti şi îţi slefuieşti mintea, niciodată nu e prea târziu să străluceşti. Ţine de tine să fii cel mai bun în orice sau să nu contezi. E ceva ce poţi alege, iar dacă o faci devreme, şansele de reuşită sunt cu atât mai mari.

Festivităţile de absolvire nu îmi mai spun nimic de ani buni întrucât abundă mai nou de fandoseală. Cunosc textul potrivit căruia finalul liceului sau al facultăţii reprezintă momente unice în viaţă pe care ţi le vei aminti apoi obsesiv, dar vă pot spune că, cel puţin pentru mine, e o poveste. În afară de emoţia pe care mi-o stârneşte Gaudeamus- sunt foarte mândră că îl ştiu pe de rost – aproape că le-am uitat pe toate. Nu mai ştiu ce am făcut, cine a fost, dacă am spus ceva sau am tăcut. Mi-au rămas doar senzaţiile create de acest inm academic şi cumva doar ramele unui tablou plin de emoţii. Aseară însă, la CNLR, am trăit intens senzaţia că pe aceasta nu o voi uita prea devreme datorită lui Rareş, graţie profesorului Gălăţan, ambii tăcuţi de obicei, dar aseară brilianţi în materie de mesaje transmise.

Cum nu era locul potrivit să spun ceva, deşi îmi venea prin toţi porii, o să spun acum: vă mulţumesc amândurora că mi-aţi dat atât de multe ocazii să scriu cu bucurie despre performanţele voastre extraordinare. Vă mulţumesc că mi-aţi dat de fiecare dată lecţii despre bun simţ şi modestie, că m-aţi inspirat şi uimit de fiecare dată. Cred că sunt mult mai bogată sufleteşte pentru că v-am cunoscut pe amândoi.

Deşi încă mă macină tristeţea, mă bucur că Rareş pleacă să studieze în străinătate pentru că ştiu că doar aşa va deveni şi mai strălucitor şi îşi va atinge potenţialul cu care va scrie demn şi alte pagini de istorie. De fapt, mesajul lui de aseară a fost mai degrabă, rostirea propriului crez. Keep up the good work!

Cristiana Sabău