Evident că în materie de adeverinţe nu m-am descurcat, aşa că m-am înscris la cabinetul doamnei doctor Dana Petrişor pe care o cunoşteam încă de când mă apucasem de presă şi dânsa era şefa unei instituţii care se ocupa la vremea aceea de persoanele cu handicap. M-am bucurat că m-a acceptat, mi-am rezolvat problemele birocratice şi cam atât. Mi-am văzut de numeroasele mele treburi aşa-zis importante printre care se număra şi scrisul pe blog despre care aveam să aflu că e citit şi de medicul meu de familie. Vestea fulger am primit-o într-o dimineaţă devreme în care m-a sunat să mă întrebe cum e posibil ca eu să îndur o durere groaznică pentru care mi-am administrat nişte injecţii după ureche şi ea, medicul meu de familie, să afle lucrul acesta de pe blog. Jenată, nu am ştiut ce să îi răspund. Pe de altă parte, nu sunt cu totul dementă. Mama mea e asistentă medicală şi are fraţi doctori şi farmacişti. Mereu în familia noastră se prescriau tratamente la telefon. Când i-am zis mamei mele ce mă doare şi ea a făcut teleconferinţă cu fraţii ei, au cam ajuns la un numitor comun şi m-am apucat de capul meu să fac injecţii. Fără niciun folos, evident, fiindcă nu mă examinase niciun medic, nu aveam nicio investigaţie din care să reiasă de ce boală sufăr, aşa că nu am avut încotro şi am ajuns pentru prima oară în faţa medicului meu de familie.
Dacă eram în locul doamnei doctor, tunam şi fulgeram. Ea însă, nu. Nici măcar nu a mai deschis subiectul pe care îl discutasem scurt, în dimineaţa aceea, la telefon. M-a consultat, mi-a dat calmante, m-a trimis la specialişti pentru investigaţii complexe. Nimic deosebit până aici. Întâmplarea făcuse să ajung în pragul unei operaţii, iar surpriza mea a fost să constat că medicul meu de familie e interesat zilnic să afle cum sunt, ce stare de spirit am, dacă mă simt mai bine sau mai rău. Şi aş vrea să menţionez – fiindcă e foarte important – că nu eram eu cea care sunam.
După ce a trecut episodul cu pricina, m-am gândit mai serios la faptul că ţine şi de mine să dezvolt o relaţie cu medicul meu de familie. Aşa se face că nu am mai luat tratamente după ureche. Medicul meu a venit la cabinet în ajunul Crăciunului ca să mă ajute să scap de o laringită şi mi-a răspuns la telefon, SMS sau pe Facebook de fiecare dată când am avut vreo întrebare/nedumerire ca un prieten adevărat care mă cunoaşte atât de bine încât ştie că cel mai important pentru mine este să înţeleg ce se întâmplă, după care pot să accept orice sfat, tratament sau ce o mai fi. Ştiu că nu face o excepţie cu mine. La fel procedează cu toţi pacienţii ei pentru că pur şi simplu ea şi-a ales perfect meseria. Sigur nu a urmat Medicina pentru că e la modă, pentru că se caută doctori în străinătate, pentru tot felul de aiureli actuale. Pur şi simplu asta i-a plăcut. Se numeşte descoperirea vocaţiei. Eu cred că nu poţi fi medic dacă nu iubeşti oamenii, dacă nu te sensibililizează suferinţa, dacă nu eşti dispus să fii full time şi peste program la dispoziţia lor pentru ca să le alini durerile. Sunt convinsă că nu e deloc simplu să consulţi o persoană care nu a făcut baie de săptămâna trecută, nici să înduri obsesiile altora care îşi imaginează că au toate bolile din lume şi cunosc ei înşişi mai bine decât medicii tratamentul adecvat. Personal i-aş scoate afară din cabinet în secunda doi. Mi se pare de-a dreptul eroic să ai de-a face numai cu cele două categorii şi să mai vrei să iei totul de la început a doua zi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Sunt sigură că nu doar medicul meu de familie face lucrul acesta. Cunosc foarte mulţi doctori dedicaţi, cu vocaţie. Direct însă am avut de-a face doar cu dr. Dana Petrişor. Astăzi, fiind Ziua internaţională a medicului de familie, m-am gândit că e un bun prilej să-i spun cât de mult contează pentru mine să ştiu că, indiferent ce mi se întâmplă, în afară de cei mai apropiaţi prieteni, mai există cineva care ar lăsa totul baltă să vină să vadă ce fac. Înainte de orice consultaţie şi tratament, e ceea ce apreciez cel mai mult la medicul meu de familie: disponibilitatea, frecvenţa scurtă pe care comunicăm şi mai ales prietenia.
Cristiana Sabău
Perfect, de acord cu tine. Si eu o admir pe d-na Alina Moldovan, medical meu de familie.
In sfarsit am si eu ocazia sa -i multumesc si pe aceasta cale medicului meu de familie,Mariuca Nistor :multumesc ,doamna doctor , ca sunteti intotdeauna acolo unde este nevoie de dumneavoastra .Va imbratisez si va doresc sanatate si multi ani alaturi de minunata dumneavoastra familie !
Multumesc si eu pt. promptitudine si disponibilitate medicului meu de familie, dr. Rodica Moldovan.
Si eu multumesc frumos,ii doresc sanatate chiar daca e medic are nevoie si ea, Doamnei dr CARMEN CRETU este un medic de familie foarte bun,care isi face meseria cu foarte mult profesionalism si pentru faptul ca e medicul meu de familie ii miltumesc. Cristiana bravo sunt multi medici de familie care merita consideratie. PS intrebare retorica: oare acesti medici au si ei medic de familie?????
Sigur că au, de regulă soţi/soţii/prieteni/colegi. Pe de altă parte, mă bucur că am creat un prilej să fim recunoscători oamenilor care au grijă de sănătatea noastră. M-au încântat comentariile şi de aici, şi de pe FB:)
multumesc si eu medicului de familie, care o fi, ca nu il cunosc inca!
dar daca e ziua lor SA NE TRAIASCA!
Dana Suteu este medicul de familie al tuturor membrilor familiei mele, un medic deosebit, cu mult bun simt tu cum spui tu la orice ora poate fi sunata. Ii doresc multa sanatate si putere de munca. Doamna doctor va multumim.