Cum ne învaţă Biserica să nu iertăm

Am asistat la una dintre cele mai triste ceremonii la care mi-a fost dat să particip până acum, înmormântarea unui sinucigaş. Ceremonia era programată la 12.00, dar totul a început cu o tăcere îngrozitor de apăsătoare. Cred că au trecut 15 minute în care nu s-a întâmplat absolut nimic. Mi s-a părut a fi o veşnicie. Mai nimeni nu vorbea, nimeni nu plângea. Nu ştiu dacă preotul a întârziat strategic. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că da, pentru că a venit, nici măcar nu a salutat, a rostit o rugăciune simplă şi cu asta basta. Nu a avut nimic de zis, niciun mesaj de transmis copiilor care-şi plângeau tatăl sau rudelor celui plecat. Doar discursul chestorului Marius Linul a salvat cumva situaţia pentru că, în puţine cuvinte, a spus câteva adevăruri: nu suntem niciunul dintre noi în postura să-i judecăm pe alţii pentru că nu ştim ce e în mintea şi sufletul nimănui, dar putem fi solidari cu cei care nu au răspunsul la întrebarea „de ce?” şi putem vorbi frumos despre viaţa unui om chiar dacă el singur a decis să şi-o curme, putem să-l cinstim prin atitudinea noastră chiar şi atunci când îi îngropăm trupul în spatele grădinii câtă vreme nu se găseşte niciun loc pentru el în cimitir. Ca oameni putem face toate aceste lucruri pe care Biserica nu vrea să le facă. Asta nu a mai spus domnul chestor, o spun eu, profund întristată de felul în care Biserica ne învaţă să nu iertăm.

Desigur că pentru cel plecat nu mai contează unde îi putrezeşte corpul, în ce glie, însă pentru cei rămaşi în urma lui e foarte important să li se creeze măcar impresia că nu e un damnat. Până la urmă ce rău a făcut un sinucigaş altora? Niciunul! Şi-a curmat propria viaţă din raţiuni pe care le duce cu el pe lumea cealaltă sau din motive pur medicale. Lucrul acesta l-am aflat de la un respectabil medic în părerile căruia am foarte multă încredere fiindcă ştiu că se bazează pe ani mulţi de studiu al medicinei şi lecturi de specialitate ulterioare. Domnia sa mi-a spus că, atunci când lipseşte un element chimic din corpul nostru, apare o problemă medicală. Ştim cu toţii că tristeţea poate trece cu o pastilă de magneziu, spre exemplu, că anumite substanţe, în dozele potrivite, ne ajută să fim euforici, dar mai ales ştim că depresia e o boală care trebuie tratată cu toată seriozitatea.

Câţi dintre noi suntem luaţi în serios când pe faţa noastră se citeşte o tristeţe adâncă? Nu vi s-a întâmplat niciodată să fiţi consolaţi cu „lasă, nu te mai plânge, nu-i nimic, au alţii probleme mai grave?”. De teama unor astfel de reacţii, mulţi ascund ce trăiesc şi ce simt. Foarte puţini merg la psiholog sau psihiatru să discute despre problemele lor care au, de cele mai multe ori, rădăcini adânci în copilărie în special de teama că se vor alege cu stigmatul de nebuni.

Discuţiile chiar şi cu un preot ar fi extrem de bune dacă nu ar avea loc pe repede înainte, cu capul plecat şi fără contact vizual cu cel care vorbeşti, îndeosebi înainte de marile sărbători. Grăbiţi să spovedească pe toată lumea, preoţii aplică un chestionar standard de tipul „Ai furat?”, „Ai minţit?”, încheie toată epopeea cu un canon constând în adus de pâine şi vin la biserică şi cu asta basta. Oamenii cu conştiinţă pleacă mai încărcaţi de poveri spirituale decât au venit fiindcă ştiu că, la spovedanie, nu au spus tot sau că nu tot se rezumă la răspunsuri de tipul „da”, „nu”. Mai sunt şi nuanţe, mai sunt şi circumstanţe. Dacă nu ţi le oferi tu în primul rând, nu te poţi ierta, iar când ajungi să ne te poţi ierta tu însuţi, nu poţi accepta iertarea nimănui, nici măcar a lui Dumnezeu. Şi atunci te sinucizi, mă gândesc, pentru că vrei să te pedepseşti. Singura realitate valabilă este cea în care trăim fiecare. Poate să ne spună oricine că cerul e albastru. Dacă noi îl vedem gri închis, aşa este. Percepţia adevăratei realităţi e o muncă asiduă pe care nu o poate face niciun preot sub patrafir în cinci minute, grăbit să-l ia pe următorul păcătos de la rând. E o muncă de specialist, de medic, de om priceput să te conducă prin cotloanele ascunse ale minţii, prin amintiri şi experienţe pe care poate că nici nu le-ai conştientizat la vremea respectivă. Percepţia disorsionată a realităţii e boală, iar sinucigaşii sunt oameni bolnavi. Cred că am da dovadă că suntem creştini dacă, măcar atunci când îi conducem pe ultimul lor drum pământesc, am arăta puţină compasiune pentru sufletele lor chinuite şi le-am celebra vieţile atât cât au fost prin iertarea pe care ei înşişi nu şi-au putut-o acorda. Ar fi generos şi în spiritul a ceea ce ne-a învăţat Iisus să facem.

Am simţit nevoia să spun lucrurile acestea în Săptămâna Patimilor fiindcă nu mi-a plăcut şi continuă să-mi displacă atitutudinea intolerantă a Bisericii şi ipocrizia de care dă dovadă în faţa morţii. Ea ne cere să nu-i judecăm pe alţii, dar ea este prima care judecă şi împarte oamenii în două, în cei care merită o slujbă şi un loc în cimitir chiar dacă au fost criminali în timpul vieţii, şi în cei care nu merită chiar dacă nu au făcut altceva decât să cadă în capcana propriei minţi. Biserica îngroapă criminali şi face un adevărat spectacol din iertare, un spectacol grotesc în care toţi cei din jur se simt mai buni şi mai grozavi, cu locul rezervat în rai, fiindcă au iertat un criminal. În schimb, familia unui sinucigaş e pedepsită aspru pentru faptele lui. Slujba e pe repede înainte, groapa e în fundul curţii. Copilul, când iese din casă, trebuie să dea ochii cu mormântul tatălui şi să retrăiască la nesfârşit coşmarul. Halal creştinism mai putem practica!