Cum stăm la jumătate de drum

S-au înecat la mal. Mai avem partide care o scaldă patru ani şi brusc îşi aduc aminte pentru ce dau din mâini. Cât credeţi că vor rezista? Cu voia dumneavoastră, mai sunt şi candidaţi care s-au înscris în partide, dar care înoată pe lângă ele şi, din când în când, le bagă degetele în ochi. Nu-i aşa că ne distrăm?

Lipsa dezbaterilor electorale mi se pare cea mai mică problemă cu care ne confruntăm în acest moment. „Cartel Alfa”, care a încercat să facă una, s-a trezit refuzată de toţi candidaţii invitaţi şi a anulat-o. După ce au fost siguri că nu se mai întâmplă, respectivii au spus că ei voiau să participe, dar  nu ştiu ce s-a întâmplat. Cineva minte. E tot ce trebuie să reţinem. Hai că am început bine!

În timp ce televiziunile abundă de şezători şi monologuri la care adorm ceilalţi invitaţi din platou,  prin oraş vedem celebrele panouri electorale terestre aproape goale. Sunt unele partide care, în loc să păţească precum zgârciţii de la UNPR care au afişele spălate de ploaie, au preferat să nu pună nimic. Oamenii cu pricina probabil că s-au înscris în cursă ca să-şi testeze gradul de simpatie în familie, să afle dacă adună voturi cât numărul de membri sau ba.

A doua categorie de competitori e formată din cei care sunt abonaţi la pierdut alegerile. Şi ei ştiu asta şi nu se agită. Dacă ar avea măcar o fărâmă de dorinţă de a câştiga, s-ar pune pe treabă din secunda în care au pierdut, ar construi, ar face ceva, ar atrage oameni noi de partea lor, s-ar strădui să împrăştie sămânţa bună, dar nu fac acest lucru. Aceste partiduţe mereu îşi găsesc candidaţi pe ultima sută de metri sau, în cazul în care nu găsesc oameni din afară, se sacrifică vreunul din interior, mereu acelaşi probabil, obişnuit să piardă la nesfârşit. Când nici măcar tu nu îţi doreşti să câştigi, de ce te-ar vota alţii? Încă nu am răspuns la această întrebare.

A treia categorie de candidaţi e cea care s-a lipit de un partid mai mult de formă. Numai că această categorie, care nu a pus deloc osul la clădit un partid, la făcut organizaţii, la ţinut laolaltă orgolioşi de toate felurile, e extrem de păguboasă. Îşi urmăreşte interesul propriu şi, dacă va avea ocazia să bage degetul în ochii colegului, o va face. Vă puteţi da seama despre cine vorbesc dacă vă uitaţi prin oraş şi vedeţi un singur chip pe câte un banner. Vestea proastă e că, în politică, nu e ca la atletism, să alerge unul de bezmetic pe culoarul lui şi, dacă ajunge primul la final, câştigă. Nu, în politică, e un soi de ştafetă. Trebuie să ştii când să iei şi când să dai. Sunt de ocolit egoiştii care spun „eu voi face”, „eu voi drege”. Ei seamănă mai mult cu nişte bişniţari care vor să cumpere ieftin ca să vândă scump.

A patra categorie e formată din două formaţiuni, singurele care merită băgate în seamă. Sunt partide mari, au reţele electorale bine puse la punct, lucrează cu strategi. Din păcate însă, deşi electoratul ar vrea să le vadă în ring, cărându-şi (metaforic vorbind) unii altora pumni, show-ul se lasă aşteptat. Singurul război e prin pagini de ziare, dar nicio mănuşă aruncată nu pare să fie ridicată de celălalt. Probabil că asta se numeşte „campanie constructivă”.

Cert este că la întrebarea „Eu cu cine votez?” răspunsul nu vine din această campanie. Cei doi mari competitori la Primăria Bistriţa au avut ocazia să demonstreze ce pot şi ştiu face, unul opt ani, altul patru. Ce ne trebuie mai mult decât un simplu exerciţiu de memorie?

 Cristiana Sabău