Darul de care avem nevoie de Moş Nicolae

„Timp de sute de ani, populaţia a fost sedusă, păcălită şi îndoctrinată, spunându-i-se că trebuie să se integreze, să urmeze instrucţiunile şi să primească  o plată în schimbul unei zile de lucru. Această epocă a luat sfârşit la timpul potrivit. (…) Şcoala şi sistemul v-au spălat creierul făcându-vă să credeţi că treaba dumneavoastră este să vă faceţi datoria şi să urmaţi instrucţiunile, dar lucrurile nu stau aşa. Toată lumea are în minte o voce furioasă şi temătoare, iar această voce este rezistenţa – creierul reptilian – care doreşte să optaţi pentru mediocritate şi siguranţă. (…) În fiecare zi şefii, clienţii şi investitorii fac alegeri dificile în legătură cu cei pe care îi vor sprijini, elimina, disponibiliza sau evita. (…) Suntem înconjuraţi de birocraţi, conţopişti, oameni care interpretează totul literal, cititori de manuale, muncitori care vin la serviciu cu gândul la ziua de vineri, indivizi care nu pot trăi fără ghidare şi angajaţi temători”.

Aceste paragrafe din cartea „Eşti de neînlocuit?” a lui Steth Godin m-au inspirat să scriu astăzi despre nevoia de înţelegere a lumii în care trăim şi care nu mai este nici pe departe cea în care oamenii mergeau la fabrică sau la biroul care tot o fabrică poate fi, executau ce li se spunea, veşnic înspăimântaţi de şefi, mulţumindu-se în schimb cu sentimentul siguranţei. Primeau salarii, aveau contracte pe durată nedeterminată indiferent de ce făceau. Lumea de astăzi este una în care se pune preţ pe „gânditori originali, provocatori, oameni care le pasă, comercianţi capabili să conducă, agenţi pasionaţi ai schimbării, dispuşi să fie respinşi, dacă e necesar, pentru a-şi impune puncte de vedere”.

Din păcate, şi astăzi extrem de multe instituţii sunt pline de oameni care merg la serviciu ca la fabrică. Dimineaţa sunt apatici atunci când încep ziua de muncă, la ora 15.00 încep să se uite la ceas ca să poată rupe primii uşile şi să plece, obosiţi, acasă. Sunt veşnic nemulţumiţi de salarii, dar niciodată dispuşi să facă vreo schimbare sau să lucreze mai mult. Probabil că, peste ani, îi vom găsi la cozi, la alimente, neînţelegând nici atunci ce li s-a întâmplat.

De curând, am asistat la o dezbatere despre sincronizarea între şcoală şi piaţa muncii şi am ascultat opinia unui domn care le-a cerut profesorilor să-şi facă meseria cu pasiune indiferent de suma cu care sunt retribuiţi. Mi s-a părut foarte bun şi argumentul său. Dacă nu le place meseria pe care şi-au ales-o sau dacă ei cred că nu e bine plătită, să demisioneze şi să facă ceva ce le place. Astfel probabil că vor afla că, în mediul privat, nimeni nu îşi ia vacanţă trei luni într-un an, nimeni nu vine acasă după doar patru ore petrecute la serviciu, nimeni nu pleacă acasă încărcat de cadouri şi de flori, nimeni nu scapă nepedepsit (eventual cu o concediere) dacă rezultatele sale sunt dezastruoase. În schimb, deşi elevii au ratat pe capete examenele, niciun profesor nu şi-a pierdut locul de muncă.

Am mai discutat şi cu o doamnă care mi-a spus că a încercat să implice şcolile într-un proiect. A bătut la uşa tuturor, dar majoritatea profesorilor au luat hârtiile şi le-au aruncat în sertare. Extrem de puţini au fost dispuşi să implice copiii într-o activitate care s-a dovedit a fi senzaţională pentru ei. Fireşte că majoritatea merg la şcoală ca la fabrică. Rup uşa la ultima oră, convinşi că sunt de neînlocuit. O convingere cu totul şi cu totul bizară.

Şi nu e doar cazul profesorilor. Mentalitatea de fabrică se găseşte în orice instituţie în care majoritatea sunt apatici, nu au niciun chef de nimic, arată fără nicio rezervă că nu le place meseria pe care şi-au ales-o. Întrebarea este cum poţi face o meserie care nu îţi place? Răspuns: extrem de prost.

Ce e de făcut atunci? În primul rând să înţelegem că lumea în care trăim nu mai funcţionează precum cea pentru care ne-am pregătit, că, spre surprinderea noastră, oamenii cumpără mai ales lucruri scumpe şi inedite decât banalităţi de la magazinele de 3,78, că totul este competiţie în zilele noastre, de la cea cu noi înşine, până la cea cu ceilalţi. Ca să fim de neînlocuit trebuie să demonstrăm de ce suntem aşa. Şi nu o vom face mergând la serviciu ca la fabrică, veşnic obosiţi şi nemulţumiţi. Lumea s-a schimbat, iar noi trebuie să o înţelegem ca să putem să ne adaptăm. Acesta ar fi un dar extraordinar de Moş Nicolae.

Cristiana Sabău