Despre sondaje sau aşa ceva

În această perioadă preelectorală am răspuns şi eu la întrebările unui sondaj de opinie. Un domn amabil m-a păcălit spunându-mi că epuizăm repede lista curiozităţilor sale. Nici vorbă de aşa ceva. A durat aproape o veşnicie să-l ascult citindu-mi „aveţi încredere în X?”, „aveţi încredere în Y?” până când l-am oprit şi l-am rugat să-mi lectureze doar numele pentru că aveam impresia că nu mai terminăm niciodată. În primele cinci minute am fost deci atentă şi serioasă, am dat răspunsuri sincere, după care am început să răspund aiurea, amuzată.

De ce am făcut asta? Pentru că tot aiurea mi se pare că a fost condusă această ţară în ultimii 25 de ani, timp în care unii, ca şi mine, au avut şi câte trei-patru slujbe în acelaşi timp, dar nu au reuşit mai nimic în comparaţie cu clasa politică, aproape fără excepţie angajată exclusiv la stat, într-un singur loc, dar deţinătoare de vilă, maşină luxoasă, partener de viaţă angajat la stat. Aşa că nu dau doi bani pe niciun sondaj, cu atât mai puţin pe cele telefonice. Dacă nu poţi avea nici măcar un contact vizual cu persoana necunoscută cu care conversezi, îţi lipseşte, în opinia mea, instrumentul cu care să-i măsori sinceritatea. Deşi am fost bine intenţionată, aşa cum v-am spus deja, chiar mi-am pierdut răbdarea după 20 de întrebări. Deşi îi cunoşteam pe toţi cei „sondaţi”, efectiv m-am plictisit numai auzindu-le numele repetate greşit de băiatul care m-a chestionat.

În 20 de ani de presă, am văzut multe sondaje de opinie făcute de case mari, cu eşantion, grafice, tabele, interpretarea datelor, marjă de eroare. E primul an în care văd că toată lumea se pretinde a fi câştigătorul unui sondaj fără să ne spună cine zice lucrul acesta, ce casă de cercetare sociologică, câţi oameni au fost chestionaţi, care e marja de eroare şi de ce este considerat reprezentativ eşantionul. Orice om normal care ştie opera pe un computer poate construi o imagine în care să facă un aşa-zis top al câştigătorilor unui sondaj. Asta nu înseamnă că suntem atât de imbecili ca să credem că are vreo altă valoare decât jocurile de pe Facebook. E drept că fotografiile care apar apoi în ziare sunt folosite pe post de forţat mâna partidului care – ce să vezi? – nu-l desemnează candidat pe autodeclaratul câştigător al sondajului. E treaba fiecăruia ce postează pe pereţii virtuali, dar e treaba noastră, de ziarişti, să nu luăm de bun tot ce ni se oferă, mai ales ce ni se oferă triumfător pe tavă. Eu, una, am învăţat să privesc rezervat fiecare „ştire” de felul acesta deoarece ştiu din experienţă că oamenii care îmi „servesc” subiecte au un interes, iar un eventual răspuns pozitiv la solicitările lor nu se mai numeşte presă, ci slugărnicie. Apoi, indiferent despre ce ştire este vorba, eu vreau să ştiu un lucru: cine zice? Dacă zice femeia de serviciu de la partid că a văzut sondajul, mă cam îndoiesc de capacitatea ei de a reţine date corecte. Dacă putea mai mult, nu ştergea pe jos, nu credeţi? De aceea, e foarte importantă şi vocea care dă greutate cifrelor.

Să revenim însă la sondajele cu care îşi bat capul zilele acestea toate partidele. În opinia mea, ar fi foarte trist să desemnezi un candidat la orice doar pe baza unui sondaj. Ar însemna să nu mai conteze nimic altceva decât cifrele, deşi, mult mai importante sunt alte lucruri despre el decât simpla părere a oamenilor. De exemplu, pe mine mă interesează traseul de viaţă al unui om şi felul cum l-a parcurs. Sunt curioasă să ştiu ce a vrut el să devină când era mic, cum şi-a urmărit proiectul, la ce a renunţat ca să ajungă ce şi-a dorit, ce a construit într-o viaţă de om, ce munceşte, cine este partenerul lui de viaţă fiindcă sunt importante şi aceste alegeri, care îi sunt prietenii, ce preocupări are, pe cine adună în jurul lui şi cu cine poate să lucreze, care sunt principiile lui, cum şi le-a pus în practică? Nu am aflat nimic din toate acestea nici de la băiatul care m-a chestionat, nici de la partide. În pretinsele campanii interne, fiecare potenţial candidat a spus ce a vrut despre el, în timp ce alţii din juru-i au tăcut. Pentru mine aici se ridică cel mai mare semn de întrebare: de ce prietenii candidatului nu au considerat că e momentul oportun să spună lumii motivele pentru care îl susţin, de ce nu au vorbit alţii frumos despre el, de ce nu au făcut cerc în jurul lui, solidari? Cifrele dintr-un sondaj telefonic ar păli în faţa valorii pe care niciun om de bun simţ nu şi-ar permite să o ignore şi a solidarităţii celor care cred că eşti un om valoros.

Personal, am stat deoparte de jocurile murdare din partide care ţin de desemnarea candidaţilor la tot felul de funcţii. Cred că avem cu toţii treburi mai importante decât să ne batem capul să aflăm cine pe cine sapă şi de ce. Până la urmă, un partid nu e o închisoare din care să nu poţi evada. Eu înţeleg că acolo se află oamenii care sunt uniţi de idei comune, acceptă jocurile murdare, le place să fie implicaţi în ele. Nu le voi plânge eu de milă perdanţilor şi nici nu am de gând să aplaud cu entuziasm aşa-zişii câştigători ai sondajelor sau ai luptelor interne. Aştept să văd candidaturi oficiale, anunţate de voci autorizate. Mă interesează prea puţin cifrele cât vreau să ştiu ce am scris mai sus. Pentru mine nu e nicio surpriză – şi evident nicio ştire – că bătălia pe ciolan este în toi la toate partidele.