Filmul senzaţional al indiferenţei

Nu ştiu alţii cum sunt, vorba lui Creangă, dar eu cred că două lucruri ne caracterizează pe noi ca naţie: indiferenţa şi căutarea cu orice preţ a prilejurilor de a face băşcălie. Dacă cele două trăsături ar fi extirpate, probabil că altfel ar arăta lumea noastră.  Sinistra crimă de la metrou nu a fost observată de prea mulţi fiindcă erau cufundaţi în telefoane, îşi vedeau de lumea lor virtuală. Puţinii care au văzut au filmat scena ca să facă băşcălie despre două „nebune” care cine ştie de la ce bărbat se certau. Îmi şi imaginez cum îşi spuneau: „Se bat două muieri. Ce-o să mai râdem!”. Niciunul nu a intervenit. Ca să nu mai zicem de categoria celor care, din proprie experienţă sau de la alţii, au aflat că poţi să te trezeşti tu însuţi cu un dosar penal dacă vrei să aplanezi un conflict. Nu se ştie niciodată.

Citesc în dimineaţa asta că femeia acuzată de crimă posta de zor pe pagina ei de Facebook mesaje incoerente. Spunea că ar fi fost violată de fratele său când avea 5 ani. Îl acuza pe acesta, dar şi pe alte persoane că i-au distrus „reputaţia pentru serviciul de servitoare în domicilii particulare”. Oamenii i-au dat like. Se distrau probabil, făceau băşcălie. „Uite încă o nebună!”. Sigur, noi suntem un popor de creştini care împrăştiem în mediul online citate din Biblie şi icoane, discutăm despre păcatele lui Adam şi Eva, îl detestăm sincer pe Iuda, trădătorul, însă ignorăm faptul că încălcăm vertiginos tocmai primele două porunci şi anume: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Când iubeşti nu poţi fi indiferent!

Prea puţini ne gândim că Facebook, această variantă modernă de comunicare, spune ceva despre fiecare om, e imaginea lui în oglindă, începând de la fotografia de profil (unul dintre sensurile acestui cuvânt, profil, este caracter predominant al cuiva) până la felul în care scriem şi la  ceea ce distribuim sau apreciem.

Îl vezi pe câte unul care împrăştie pe Facebook numai citate încurajatoare. E limpede ca lumina zilei, cel puţin pentru mine, că e un om apăsat, deprimat, care nu are cu cine comunica. El va spune că face asta ca să-i ajute pe alţii. Nici vorbă! Fiecare scoate din el exact ce are. Altul îşi pune fotografii doar cu copiii şi se laudă că sunt marea lui realizare. Mi-e clar că alta nu are şi mi-e milă cumva că toate nerealizările lui se proiectează pe alţii care nici măcar nu şi-au putut da acordul să fie expuşi aşa pentru că unii nu au ajuns la vârsta limbajului articulat. Asta nu e tot o formă de abuz? Statul român care a investigat teroarea semănată de Bad Santa de pe Bârgău de ce nu îi întreabă şi pe aceşti minunaţi părinţi de ce îşi expun copiii ca pe o marfă despre care alţii îşi dau cu părerea? Da, ştiu, ar fi mult prea mulţi. De fapt, aproape toţi. Întreaga naţie îşi dă concursul pentru încălcarea în masă a drepturilor copilului. Iar când se întâmplă o asemenea anomalie, ea devine dintr-o dată normalitate.

Altul îşi postează zeci şi sute de fotografii cu el, acasă, pe stradă, la sală, la evenimente, zâmbind forţat când nu e nimic de râs, doar aşa pentru poză. Are nevoie să fie observat măcar online dacă offline e unul din mulţime, un nimeni. Îi trebuie atenţie, o cerşeşte de-a dreptul.  Nu are măsura propriei sale valori şi caută disperat să-i spună alţii că e frumos, slab, arată bine, are haine frumoase. Tot o formă de boală psihică e şi asta. Poate face depresie dacă nu îl apreciază nimeni şi poate să-şi schimbe radical opinia despre el dacă se găsesc mulţi care să-i facă jocul. E destul de riscant, oricum am privi lucrurile.

Aş putea continua mult şi bine cu depistarea tipologiilor de pe Facebook. Are foarte mult moloz acest canal de comunicare, dar în acelaşi timp e şi mijlocul prin care se pun în mişcare diverse resurse şi energii. Oamenii află despre una alta de aici, se mobilizează, fac lucruri bune împreună. Alţii fac marketing cu mult succes. Trebuie însă extrem de multă răbdare să găseşti ceea ce ai nevoie într-un morman de nimicuri. Fiind atât de multă informaţie care curge mereu la vale într-un ritm ameţitor scade vertiginos capacitatea de a te opri asupra ceva. Dacă 99% sunt nimicuri, există riscul să ratezi cele 1% lucruri importantante doar pentru că au intrat în acest vârtej.

Foarte trist ce s-a întâmplat la Bucureşti. Un om bolnav psihic a curmat viaţa unui nevinovat, iar o mulţime întreagă era fie indiferentă, fie avidă de un subiect demn de un film făcut cu telefonul mobil. „Vreme de 10 minute, mi s-a parut incredibil să filmezi o scenă din asta cu telefonul”, a relatat o ziaristă care se afla întâmplător în zonă, observând totodată şi reacţia mulţimii.

Dincolo de nebunia întreagă cu lumea virtuală, plină de aparenţe şi minciuni, dar care ne-a cotropit parcă mai mult ca niciodată, ar trebui să ne mai gândim la ceva. Noi, românii, nu suntem obişnuiţi să dăm importanţă bolilor psihice, să le tratăm ca pe orice altă boală. La noi, mersul la psiholog sau terapeut este echivalent cu eticheta „eşti nebun”.

Ne mulţumim cu spovedania scurtă sub patrafir în posturi, dar nu discutăm cu adevărat problemele noastre nici măcar cu preotul, grăbit şi el să termine, nu vorbim cu nimeni specializat despre lucrurile la care ne gândim, despre traumele pe care le cărăm cu noi din copilărie, despre obsesiile noastre, despre sentimentele de vinovăţie. Ne temem mai mult de gura lumii şi de ce ar putea spune alţii decât de noi înşine şi de ce am putea face. Nu ştiu câţi dintre noi suntem conştienţi de faptul că graniţa între normalitate şi nebunie e mai îngustă ca un fir de păr şi că oricare dintre noi o putem trece într-o bună zi fără să ne dăm seama. Discutăm obsesiv despre ceea ce mâncăm şi bem, dar evităm să vorbim despre ceea ce oferim minţii noastre, cu ce o hrănim. Am uitat complet dictonul latin: „Mens sana in corpore sano” (Minte sănătoasă în corp sănătos) care ne arată exact care ar trebui să fie ordinea priorităţilor.

Desigur că citind această ştire despre crima de la metrou ne bucurăm că noi nu am fi niciodată în stare de aşa ceva. Suntem normali, educaţi, creştini, avem valori. Întrebarea este însă, în aceleaşi condiţii, trecând prin aceleaşi traume ca şi „scelerata” de la metrou, noi de ce am fi fost în stare?