Timp de gândire

Heidenfeld, terenul public al păgânilor. Întâmplări cu aşa-zişi călugări

Cum deosebeşti un călugăr adevărat de unul fals? Îi testezi răbdarea! Unul care nu are răbdare nu stă foarte bine cu viaţa lui spirituală şi mi-e tare greu să cred că are vreo legătură cu mohahismul adevărat, cel pentru care oamenii lasă în spatele lor lumea cu toate ale ei şi se retrag în locuri izolate pentru meditaţie şi rugăciune.

Nu mi-am propus neapărat să verific evlavia pretinşilor călugări care au venit cu diverse obiecte aşa-zis bisericeşti de vânzare la Zilele Bistriţei. Pur şi simplu, m-am apropiat de tarabele lor din Heidenfeld să văd la ce nivel de grobianism a ajuns omenirea din acest punct de vedere. Mi-am scos aparatul de fotografiat şi am făcut o poză cu brăţări de care erau atârnate cruci, moment în care un individ cu barbă se pregătea să mă împingă brutal hodorogind tot soiul de blesteme. M-am ferit, dar nu m-am speriat. Dimpotrivă! Momentul mi s-a părut oportun să îi spun că, un creştin, nu numai că nu ar vinde niciodată ce e pe taraba lui, dar nu ar reacţiona în halul în care a reacţionat dânsul. În fond, dacă toate acele obiecte sunt „sfinţite” aşa cum se pretinde înseamnă că sunt bune şi de folos oamenilor. De ce ar fi greşit să le fotografiez? Mă prefăceam că nu înţeleg despre ce este vorba. Înfuriat de-a dreptul, deşi nu apucasem încă să îl fotografiez, individul mi-a spus că sunt posedată şi că îi tulbur liniştea. Nu voia decât să scape cumva de mine.

Am lăsat la o parte dezbaterea despre cele sfinte fiindcă mi-am dat seama că nu am cu cine vorbi şi i-am explicat că totuşi am dreptul să fac fotografii fiindcă mă aflu pe domeniul public. Deloc interesat de sintagma „public”, urlând de-a dreptul că a plătit 700 de lei ca să-şi pună taraba, aşa-zisul călugăr era cât pe ce să-mi smulgă aparatul de fotografiat din mână şi eventual să mi-l calce în picioare de furie. Am realizat pentru a doua oară că nu am cu cine discuta şi am dat să plec, moment în care am observat că mai am un adversar, o individă cu ochelari îmbrăcată în haine de călugăriţă care mai ţinea şi o carte de rugăciuni în mână. Ţipa şi ea ca din gură de şarpe că nu am voie să fotografiez şi că nu ştiu ce o să facă şi o să dreagă ei amândoi să se răzbune pe mine, tulburătoarea de linişte. Am plecat convinsă fiind că am dat peste nişte impostori, nişte şarlatani care prostesc mulţimea naivă şi credulă.

Întâmplarea face că zilele acestea citesc o carte superbă „Eu, aşa cum aş vrea să fiu” de John Ortberg. Mă tot bate gândul să plagiez, că tot e la modă, câteva paragrafe din ea şi să le public aici spre folosul celor care fie nu au timp de citit cărţi, fie nu li se pare cea mai interesantă îndeletnicire. Deocamdată sunt mult prea absorbită de ea ca să pot să selectez tot ce mi-ar plăcea să spun şi altora, dar un lucru am reţinut: măsura stării de bine a fiecăruia dintre noi este dată de răspunsurile la aceste două întrebări: M-am lăsat uşor descurajat în ultima vreme? şi M-am enervat din orice în ultima vreme?

De ce sunt importante aceste întrebări? Fiindcă „la baza prosperării sufletului se află dragostea lui Dumnezeu şi pacea lui Dumnezeu. Dacă pacea creşte în noi, nu suntem descurajaţi, iar dacă dragostea creşte în noi, nu suntem uşor de enervat. Aceasta este o extraordinară metodă de diagnosticare şi evaluare a stării de sănătate a sufletului”, scrie autorul. De când am citit asta, am început să fiu mai atentă la momentele în care mă descurajez şi la cele în care mă enervez, dar şi la alţii.

Aşa se face că am dedus că, dincolo de faptul că am reuşit să înfurii doi oameni prin simpla mea prezenţă, bieţii stăteau foarte prost cu „starea de bine” a sufletului lor şi nici într-un caz nu păreau să fi renunţat la viaţa monahală de meditaţie şi rugăciune pentru câteva zile în care au primit neplăcuta misiune să coboare în iarmarocuri şi să se jertfească pentru obştea lor. Sunt mai mult decât convinsă că ceea ce fac ei este un act pur comercial şi 100% nereligios. Nu numai că nu folosesc nimănui obiectele înşirate pe tarabe, dar multe dintre ele sunt şi foarte urâte, creează repulsie.

Mi-ar plăcea ca preoţii să ia atitudine şi să interzică acest tip de comerţ care nu are la mijloc nimic religios. Oare când vor decide mai marii bisericii să apere porunca „Să nu iei numele Dumnului în deşert” şi să-l atârni la brăţări, să-l pui pe cruci fluorescente, să-l atârni la telefonul mobil şi aşa mai departe? Aş vrea să-i văd nu numai întreţinându-se pe la sindrofii cu politicienii şi manipulând enoriaşii în campanii electorale, ci şi fermi atunci când trebuie să apere poruncile lui Dumnezeu chiar dacă prin asta Primăria Bistriţa pierde 700 de lei şi trei nefericiţi pleacă blestemând locul din care au fost alungaţi. Nu fiţi naivi să vă temeţi de blesteme. Niciun om nu are putere asupra altuia dacă nu i se dă de sus. Mai bine să plece ei blestemând, decât să-i îmbogăţească alţi naivi! Am zis.

Cristiana Sabău

   

1 comentariu

  • Sa nu-ti faci chip cioplit! e una din poruncile de baza,dar pretutindem numai asta vedem,si da bine la bugetul bisericilor asta,desi incalca porunca lui Dumnezeu,am mai spus odata ca nu inteleg fastul si maretia si bogatia bisericilor ,multitudinea lor in acest mic orasel,dar concluzia e simpla,totul este o..AFACERE..Isus a fost atat de simplu….nu avea cruci de aur atarnand la gat,nici haine scumpe cusute cu fir de aur…si a fost fiul lui Dumnezeu!

Apasă aici ca să comentezi

Reguli pentru comentarii. Click aici.