În loc de drujbe

Marea noastră şansă, după părerea mea, este aceea că Parcul Naţional Munţii Rodnei e arie protejată şi nu se poate tăia nimic. Altfel, probabil că ne-am uita cum o iau din nou loc nu 13.000 de vagoane, ci 30.000. Povestea parcului e însă una spinoasă, mai ales pentru cei care deţin proprietăţi pe raza lui şi nu pentru că nu au voie să exploateze lemn (această problemă chiar nu mă îngrijorează deloc), ci pentru că sunt obligaţi să plătească paza pădurilor de pe urma cărora, teoretic, nu au un beneficiu material imediat. Aşa se face că zeci de comune urăsc parcul şi vorbesc despre el numai în contexte nefavorabile. Practic, lipseşte extrem de mult imaginaţia şi dorinţa de a face bani şi în alt mod decât cu drujba şi buldozerul. E adevărat că e puţin de lucru până încasezi, mai mult decât să organizezi o licitaţie şi apoi să iei banii, dar, în opinia mea măcar ar merita încercat.

Azi dimineaţă am citit încă o dată Planul de management al Parcului Naţional Munţii Rodnei şi am rămas uimită, ca de fiecare dată, cât de multe frumuseţi sunt la doi paşi de noi. Nu trebuie să mergem nicăieri altundeva decât la noi în judeţ să vedem animale rare, plante pe care nu le găsim în altă parte. Avem o comoară în mâinile noastre şi parcă ne uităm la ea cu dispreţ ca şi cum am avea ochii legaţi.

M-am întrebat de ce şi am găsit şi câteva răspunsuri. În primul rând, Parcul Naţional Munţii Rodnei pare o entitate abstractă despre care nu ştim unde începe şi unde se termină mai ales dacă nu umblăm cu harta în buzunar. E plin judeţul de indicatoare spre biserici în ruină chiar şi câte şapte în aceeaşi intersecţie, dar habar nu avem de unde începe parcul nostru şi cât ne ia ca să ajungem într-un anumit loc şi mai ales ce am putea vedea acolo ca să merite efortul. Am văzut câteva indicatoare minuscule amplasate de Salvamont la Dealul Ştefăniţei, însă nu le-aş fi observat dacă nu coboram din maşină. E evident că alţii care nu coboară trec mai departe fără să ştie pe lângă ce au trecut.

Să zicem totuşi că am găsit drumul spre parc indiferent în ce mod. Mi-ar plăcea să văd cât mai multe din frumuseţile lui, dar nu sunt genul care să car un rucsac în spate şi să dorm în cort (spun asta fiindcă pe indicatoare am văzut scris „traseu de trei zile”). Ce variante am dacă nu am foarte mult timp (nu mai mult de o zi), nu deţin maşină de teren şi nu vreau să deranjez habitatele? Da, ştiu, e programul turistic ecvestru de la Rodna, dar dacă nu-mi place călare, de ce nu aş putea să urc pur şi simplu într-o căruţă cu un sătean ce ştie drumurile de munte şi mi-ar putea fi ghid. Aş evita astfel stânele cu câini periculoşi, drumurile rele, nu m-aş rătăci.

Dacă aş fi primarul uneia dintre comunele cu păduri în parc, aş începe să derulez un astfel de program de week-end. De ce aş avea nevoie? De un panou pe care să scriu numărul de telefon la care turistul îşi poate comanda căruţa cu ghid prin parc (iar dacă am ajuns aici, aş cumpăra şi un binoclu pentru ca turistul să poată observa foarte bine natura la indicaţiile ghidului localnic), o programare cu sătenii dornici „să facă de serviciu” prin rotaţie la plimbat turişti cu căruţa, eventual o stână la care să aranjez un prânz rutic. Suma de 100 de lei pentru o astfel de aventură de o zi nu mi se pare prea mare (atât costă un prânz la restaurantele din oraş) şi cred că mulţi ar face la fel ca mine dacă ar şti că toate sunt aranjate ca la carte, respectiv că aş vedea multe, m-aş relaxa la sfârşit de săptămână şi aş mânca şi o brânză proaspătă la stână. Nu mi s-ar părea deloc mult. Cum într-o căruţă încap lejer 4-6 oameni, iată cum, la o singură ieşire, s-ar încasa 600 de lei, bani cu care să fie plătit căruţaşul, ciobanul, dar care să rămână ceva şi bugetului local. Nu spun că s-ar strânge milioane de euro cum se adună de la tăiat pădurea, dar cred că s-ar rezolva o problemă mai importantă, şi anume oamenii ar începe să iubească parcul, să-şi dorească să lase în urma lor intacte pădurile, pajiştile, izvoarele. Am învăţa cu toţii să preţuim mai mult lucrurile simple care ne sunt dăruite de natură, dar şi viaţa oamenilor de la munte.

Fireşte că e nevoie de o publicitate agresivă, de convingerea tuturor că aici, la doi paşi, avem frumuseţi pe care nu ni le poate oferi nicio altă ţară din lume. Ce ne împiedică să facem un târg eco la Bistriţa în care oricine să vadă filme cu animale din parc (har Domnului că au făcut cei de la administraţie destule), cine ne opreşte să-l promovăm la Cluj şi la Mureş, în judeţe apropiate nouă unde natura nu a fost chiar atât de generoasă? S-ar putea face un portal pe care să fie anunţate toate programele de week-end. De exemplu, într-o sâmbătă, să poţi pleca în parc din Romuli, în alta din Telciu, în alta de la Rodna sau de la Sîngeorz-Băi. Ar merita stimulate şi primăriile să intre într-un soi de asociaţie de pe urma căreia să aibă toate de câştigat. Să plângă mai puţin pentru că nu pot tăia lemnul şi să facă lucruri frumoase pentru oameni.

Degeaba ne plângem că nu vin turiştii. Nu vin pentru că nu ştiu încotro să o ia. Probabil că unii ştiu că avem un parc şi vin până aici, dar încotro să o ia, cine le spune la ce să se uite, puţinii rangeri de la Administraţia Parcului Naţional? Să fim serioşi. Parcul este al judeţului şi noi suntem responsabili pentru el, inclusiv pentru cât de mult îl iubim şi apreciem. Şi nu putem iubi ceea ce nu cunoaştem. Vorbind de el de rău în şedinţe cu miniştri nu facem altceva decât să-l dispreţuim şi e ultimul lucru care ne va aduce vreun folos.

Notă: Primul primar care face un traseu cu căruţa în Parcul Naţional Munţii Rodnei să mă anunţe. Sunt interesată. Mulţumesc! Plătesc taxa de căruţă şi pentru cei şapte parlamentari fiindcă mai am speranţa că vor face lucruri bune dacă ies din birouri şi se conving singuri că se poate.

Cristiana Sabău