”Intelectuali îmbisericiți”

Volumul „Intelectuali îmbisericiți”, apărut sub semnătura prof. univ. dr. Mircea Gelu Buta la Editura Fundației Anastasia din București, este o carte nouă și originală. Este nouă pentru că un astfel de titlu cu biografii care să acopere mai multe perioade istorice și politice nu s-a mai scris.

Este originală pentru că intelectualii, în general, se prezintă singuri sau sunt analizați prin prisma operei lor creative (mai mult sau mai puțin) și niciodată nu sunt caracterizați prin statutul lor – cel mai important, de altfel – de a fi sau a nu fi îmbisericiți.

Cuvântul „intelectual” vine din limba greacă si înseamnă „a înțelege”, un om „care înțelege”. Știm cu toții că intelectualii cad mai mult decât alții sub ispita unui propriu concept religios de tipul „eu am credința mea”, „eu cred în inima mea”, „eu cred, dar nu mă duc la Biserică”, „eu am Dumnezeul meu”, „eu cred în Dumnezeu, dar nu cred în popi” etc.

Statistic, cei mai mulți atei provin din rândul intelectualilor. Secolul XIX a fost analizat din punctul acesta de vedere de către Daniel Vernet. Aproape toți savanții mari ai sec. XIX au pornit în profesie și în viața socială ca atei și s-au convertit până la moarte în procent de peste 70%. Și aceasta într-o societate în care viața seculară era o normă în curs de generalizare.

În lumea ortodoxă, a funcționat aserțiunea lui Serghei Bulgakov, de altfel menționată în această frumoasă carte: „Biserica Ortodoxă nu atât convinge, cât seduce”. Firul roșu al cărții reușește, cu talent, să exprime acest adevăr: o minunată convertire, urmată de o minunată îmbisericire. Când o țară sau o comunitate oarecare are mulți intelectuali cu credință mare, ea este puternică; când are mulți intelectuali care se îndreaptă duminica dimineață spre ritmul liturgic al vieții și trec pragul Bisericii, este încă mult mai puternică.

Intelectualismul este o „religie” a celui ce se bizuie pe cunoașterea rațională și devine tot mai mândru de statutul și nivelul (treapta) lui. Cu cât intelectualul este mai performant și mai sigur pe cunoașterea și achizițiile lui intelectuale, cu atât îl paște un risc mai mare de a se îndepărta de „cele smerite”. Cu cât intelectualul își pleacă mai mult genunchiul sub epitrahilul unui mare duhovnic, chiar fără școală fiind, pentru a zdrobi capul șarpelui prin taina spovedaniei, cu atât îi cresc șansele de a „cunoaște cu inima” mai mult decât cu rațiunea.

Cartea are valoarea unor mărturisiri care convertesc. Căci de 2000 de ani, creștinismul înaintează în lume sfințind lumea prin mărturisiri. Ele sunt puternice pentru că pronunță adevărul trăit de persoana creștină, iar ceva mai puternic decât adevărul nu există.

Intelectualul este, în general, stăpânit de știința, profesia și vocația lui. Biografiile prezentate în carte demonstrează că „vocația seculară” a intelectualilor îmbisericiți se supune cuminte calității de practicant și „om care merge la Biserică”, indiferent de regimul politic în care trăiește. Scurtele „biografii îmbisericite” sunt consecințe semnificative, convingătoare. Ele arată cum poți fi un intelectual practicant, fie pe calea „soft”, mergând la Biserică și fiindu-ți recunoscute meritele științifice chiar de un regim ateu (Florin Constantiniu), fie pe calea prigoanei într-un sat uitat de lume și cerând voie milițianului să participi duminica la Sfânta Liturghie (Alice Voinescu).
Recomandăm această carte cu toată căldura; ea are menirea și efectul de a-ți da sau reda un tonus duhovnicesc, o certitudine că drumul care duce la Biserică este, de fapt, Calea, Adevărul și Viața.

Prof. dr. Pavel Chirilă