Ioan Gaftone: Strămoșii nu mor niciodată. Mă întreb dacă ne vom trezi sau ne vom duce la pierzanie

Strămoșii nu mor niciodată

În cimitirul municipiului, într-o atmosferă ploioasă, sub un cer plumburiu, s-a sfințit monumentul funerar al martirilor Leonida Bodiu, Ioan Burdeț, Dumitru Toader, împușcați de comuniști în Dealul Crucii pentru că s-au opus pe față acestui regim. Au participat urmași ai martirilor, mai mulți preoți, protopopii de Bistrița și Năsăud, mitropolitul Andreicuț, președintele și unul din vicepreședinții Consiliului Județean, prof. Ioan Petrov, directorul Spitalului Județean, directorul Muzeului Județean, preotul militar al garnizoanei, primarul. De la început am remarcat absența elevilor, studenților și a reprezentanților celorlalte biserici. În mod deosebit m-a surprins absența Bisericii Greco-Catolice ca obiect al opresiunii și ca biserică martiră. În general, suferința este un factor de coeziune, dar se pare că nu ne mai pot uni nici măcar suferința și jertfa supremă a unor oameni cu un comportament exemplar. Evenimentul a scos în evidență lipsa coeziunii corpului social și că în lipsa unor modele nu ne preocupă promovarea conduitelor excepționale. Cum să nu auzi ca biserică martiră strigătul din morminte al acestor martiri? Cum să nu faci din acest eveniment o lecție de istorie? Din jocul geopolitic al religiilor trebuie să învățăm să exploatăm avantajele pentru națiune și nu să ne învrăjbim.

Gândurile mele m-au purtat în sfera geopoliticii religiilor, a impactului și consecințelor acestora în istoria națională, europeană, universală și la situația creștinilor din Siria. Mi-au venit în minte versurile lui Octavian Goga: ”Strămoșii nu mor niciodată/Războiul lor în noi și-l poartă/Și azi de dincolo de moarte/Ei ne mai cer o judecată”. Strigătul din morminte al celor trei martiri ne-a chemat la judecată. Oricât de firav ar fi strigătul din morminte nu poți să nu-i înțelegi clar sensul. În final, a luat cuvântul preotul Vasile Rus din Nepos, nepotul martirului Dumitru Toader. După cum stătea în picioare în fața crucii se vedea că poartă povara mândră a unei moșteniri genetice serioase din care nu puteai sa nu identifici imediat curajul, demnitatea, bărbăția. Cuvintele lui au dat momentului o încărcătură emoțională vizibilă și molipsitoare. Se simțea cum vibrația a cuprins toți participanții. Era angajat afectiv și efectiv, iar vorbele lui aveau greutatea celor rostite sub patrafir. Rostirea era apăsată și presărată cu lacrimi. A explicat cât de greu a realizat acest monument funerar, câte opreliști, limitări și constrângeri i-au stat în cale. Nu am văzut urmă de patimă în cuvântul lui.

M-am întrebat de ce oare ne solidarizăm așa greu pentru a realiza proiecte majore. Liantul social a fost distrus, divizarea a atins cote de nebănuit și a depășit pragul de pericol. Mă întreb dacă ne vom trezi sau ne vom duce la pierzanie. Răul este în noi. Oare va putea vreun lider să înțeleagă parametrii de stare ai societății și să aibă curajul de a îndrepta lucrurile? Oare ce trebuie făcut pentru a cuceri inimile și sufletele oamenilor și astfel să se obțină consensul pentru a corecta situația? Îmi pare rău că pentru mormântul celor trei martiri nu s-a găsit un loc adecvat, mai vizibil, pentru a putea depune coroane de flori cu ocazia zilelor festive. Mă întreb ce trebuia să fi făcut mai mult decât a muri pentru a avea loc în Panteonul Bistriței? Din acest loc monumentul funerar ar fi adus zilnic la cunoștința trecătorilor faptele și jertfa martirilor și astfel ar fi intrat în mentalul colectiv.

Locul unde este amplasat acum monumentul nu face decât să adauge încă o lespede a uitării peste faptele celor trei. Pentru ca memoria să fie o formă de justiție, trebuie făcută vizibilă, activată permanent și transmisă din generație în generație. Numai așa vom putea clădi pe jertfa lor un corp social sănătos și comportamente colective și individuale exemplare. În final mi-au venit fără să vreau în minte versurile poetului Radu Gyr: ”Din luptele și-nfrângerile noastre/așternem trepte altor noi destine /o scară de argint peste dezastre /s-o urce pașii lumii care vine /Din fiecare rană ce ne doare /din orice răstignire mai adâncă/am pus armuri pe piepturi viitoare /și-o spadă grea în mâini ce nu sunt încă”. Asta au realizat cei trei bărbați curajoși. Ne-au dat nouă armuri, spade și scări cu care am trecut peste prăpastia comunistă și s-au transformat în modele de conduită. Cu acest mesaj am plecat din cimitir din partea celor trei martiri. Aș vrea ca generațiile de azi să arunce scara moștenită de la martirii din Dealul Crucii și de la alții peste dezastrele de azi iar sabia și armura să le folosească pentru a stârpi ura, nedreptatea, hoția, ticăloșia. Urmașilor noștri trebuie să le transmitem scara întreagă, armura neruginită și sabia nepătată, însoțite de mesajul lor. În Dealul Crucii, într-o rană a pământului, o cruce cu brațele deschise spre cer amintește jertfa celor trei, ne dă nouă îndemnul de a le mulțumi pentru faptele lor și într-o situație similară să le urmăm exemplul.

Ioan Gaftone, consilier județean