La mulţi ani, Bistriţa! Se împlinesc 750 de ani de la prima atestare documentară a oraşului

Aşezarea s-a închegat şi s-a dezvoltat ca urmare a faptului că în regiunea din colţul de nord-est a Transilvaniei, intrată la începutul evului mediu între posesiunile regale, fundus regius, au fost instalaţi flandrezi, valoni, saxoni, bavarezi, care vor fi cunoscuţi ulterior sub numele generic de saşi, înzestraţi cu o serie de drepturi şi libertăţi care le-au conferit un statut social şi economic privilegiat, proces care s-a petrecut după mijlocul secolului al XII-lea. Prima menţiune a localităţii datează din anul 1241 când codicele mănăstirii Echternach menţionează între aşezările distruse de către mongoli şi „oppidum Nosa”, numele dat de către colonişti aşezării întemeiate pe malul râului Bistriţa. Ulterior s-a generalizat numele preluat de la localnici, Bistriţa (Bistritz, Bezterce, Bystriche).

Invazia mongolă din 1241 – 1242 a distrus în mare parte regatul ungar. Deşi saşii au făcut tot ce au putut pentru a rezista, multe aşezări ale lor au fost distruse. Înaintea invaziei multe oraşe transilvănene au fost fortificate şi erau dezvoltate economic. Multe erau apărate de către Kirchenburgen – biserici fortificate cu ziduri masive. Expanisunea rapidă a oraşelor populate de saşi a dat Transilvaniei numele german de Siebenbürgen şi Septem Castra în latină, făcându-se referire la şapte din oraşele fortificate: Bistriţa, Sibiu, Cluj, Braşov, Mediaş, Sebeş, Sighişoara. Nu se ştie cu exactitate care din cele şapte localităţi săseşti a stat la originea denumirii Siebenbürgen, („Şapte Cetăţi”), existând azi opinii diferite asupra statutului pe care l-au ocupat aşezările săseşti care au alcătuit iniţial numele. Bistriţa este atestată documentar prima oară ca oraş, sub acest nume, în 16 iulie 1264.

Între anii 1325-1329, în urma presiunii saşilor, regele Carol Robert a acceptat o reformă administrativă, în locul comitatelor formându-se scaune şi districte, entităţi juridice şi administrative tipice în regatul ungar pentru grupuri privilegiate cu drepturi de autonomie. Prin poziţia sa geografică Bistriţei îi este consacrat statutul de centru al regiunii beneficiară de privilegii, Nösnerland. De altfel, în cele mai timpurii izvoare care menţionează aşezarea, legate de invazia mongolă de la 1241, era înregistrată sub numele de Nosa, figurând în şirul localităţilor importante, opido (târg) Nosa, care au avut de suportat pierderi majore. După acest dramatic moment localitatea, intrată sub autoritatea unui comite regal, se reface rapid şi la cea de-a doua invazie din anul 1285 reacţia comunităţii bistriţene va fi mult mai bine coordonată. Prezenţa ca reprezentant al regalităţii a unui comite, atestat documentar la 1274, presupune şi existenţa unei mici fortificaţii în care acesta îşi avea reşedinţa, documentele înregistrând un „turn de piatră” care era situat cel mai probabil în extremitatea de nord-est a aşezării medievale, nu departe de mănăstirea franciscană, şi care va fi inclus mai târziu în sistemul de apărare al oraşului. Astfel poate fi explicată planimetria cetăţii, consemnată în planul din anul 1736, cu un turn, fostul donjon, înconjurat de ziduri şi şanţuri, resturi ale mai vechilor centre de putere.

O dată cu întărirea forţei sale economice şi a sporului demografic susţinut, Bistriţa devine un oraş liber regal care beneficia de toate drepturile şi obligaţiile conferite de acest statut, între care şi acela de a se apăra prin ziduri şi de a întreţine o armată proprie. Bistriţei îi este recunoscut statutul de civitas prin acordarea, de către regina Elisabeta, la 30 decembrie 1330, a privilegiului de a fi judecaţi de judele „ales de ei dimpreună şi din mijlocul lor” şi a dreptului de liberă trecere pentru negustorii şi mărfurile produse şi comercializate de dânşii. Prin actul amintit erau deschise larg căile pătrunderii mărfurilor breslelor bistriţene pe pieţele regatului şi recunoscută cetăţenilor săi autonomia juridică. Ulterior, acordarea dreptului de târg anual (1353) a potenţat forţa economică a oraşului. Privilegiul acordat de către regale Sigismund de Luxemburg, în anul 1366, prin care locuitorii Bistriţei primesc dreptul la alegerea anuală “ după deopotriva lor învoire a tuturor, judele şi juraţii”, oraşul având dreptul la pecete şi stemă proprie , simboluri caracteristice unui oraş liber. Ridicarea fortificaţiei de zid se apreciază a se fi demarat după 1349, dată la care Bistriţa figurează în documente cu titlul de civitas, fiind definitivate sub forma unei incinte continue de zid după 1400. În acest mod Bistriţa se alătură celorlalte oraşe libere regale înconjurate de sisteme de apărare proprii: Sibiu, Braşov, Sebeş, Sighişoara, Mediaş şi Cluj. Documentele rămân oricum obscure în privinţa acestei etape a sistemului de apărare al oraşului. Singurul document care vorbeşte de zidurile şi turnurile oraşului, muri et aedificia fortalitii, datează din anul 1438, prin care regina Elisabeta atrăgea atenţia asupra stării de ruină în care se găsea fortificaţia, solicitând lucrări de reparaţii şi întărire a incintei.

Aflaţi sub protecţia şi grija reginei Ungariei, bistriţenii devin cei mai importanţi negustori din zonă intermediind comerţul dintre Transilvania şi Moldova. În acest sens, regele Ludovic de Anjou a acordat Bistriţei la 1352 dreptul de a ţine „tîrgul cel mare” de Sf. Bartolomeu, organizat timp 15 zile în luna august, în jurul bisericii din Piaţa Centrală. Burgul este declarat „oraş liber regal”, un statut ce îi conferea autonomie economică, juridică şi politică, inclusiv dreptul de a avea un blazon. Stema veche a Bistriţei cuprinde un cap de struţ încoronat cu potcoavă în cioc – simbol al comerţului şi coiful regal al regelui Ludovic de Anjou, cu scutul regatului şi al casei de Anjou [2]. În anul 1465 regele Matia Corvin a acordat bistriţenilor dreptul de a dărâma vechea cetate şi să fortifice întreaga localitate. Cele 22 de bresle ale oraşului formate din aurari, măcelari, fierari, dogari, rotari, funari, etc reuşesc să fortifice burgul cu ziduri de piatră de circa 10 m înălţime şi 1,5 lăţime. Exteriorul zidurilor este dublat de un şanţ cu apă care alimenta şi morile din întreg oraşul.

Cum Bistriţa nu s-a găsit în prima linie de rezistenţă aflate în calea primejdiilor, sistemul său de apărare s-a păstrat în formele impuse de arhitectura militară de factură gotică şi renascentistă, spre deosebire de alte burguri nevoite să-şi adapteze permanent sistemele de apărare în funcţie de evoluţia tehnicii de război şi a armelor de foc. Chiar dacă din vechea cetate nu s-au păstrat decât nişte mici fragmente evocarea elementelor care au format unul din cele mai puternice sisteme de apărare din Transilvania medievală poate sugera amploarea eforturilor materiale şi umane investite în afirmarea şi păstrarea libertăţii şi autonomiei urbane. Zona vulnerabilă a cetăţii care nu era dublată de mlaştini şi heleştee era practic zona dintre cele două porţi din partea de vest a oraşului unde însă existau un sistem de două rânduri de canale cu apă care îngreuna un acces frontal spre zidurile fortificaţiei.

Apărarea oraşului cădea în sarcina cetăţenilor, porţile având câte un paznic care avea misiunea de încasare a taxelor şi supraveghere şi semnalizare a evenimentelor. Aceştia locuiau de obicei în turnul porţii. În caz de război sarcina supravegherii şi apărării zidurilor revenea breslelor. În 1542 s-a hotărât ca fiecare cap de familie să facă pe rând de pază la porţi, iar în anul 1639 s-a decis ca paza să fie asigurată în permanenţă de fiecare om din fiecare centurie. Pregătirea cetăţenilor pentru apărare era asigurată prin desfăşurarea unor exerciţii militare. Erau organizate trageri cu armele de foc, anual de Rusalii. Aceste trageri au fost stabilite a se desfăşura în şanţul dintre cele două ziduri ale fortificaţiei, între Poarta Ungurească şi Spitalului. La adăpostul acestor ziduri bistriţenii construiesc începând din 1480, în Piaţa Centrală, unul dintre cele mai lungi ansambluri arhitecturale medievale din estul Europei, cu arcade la parter, ansamblul Sugălete (Sub gălete). Cele 13 case au fost nucleul economic al oraşului unde negustorii şi meşteşugarii îşi vindeau produsele. Între străzile largi care porneau din Piaţa Centrală şi zidurile cetăţii au fost trasate scurtături, străzi înguste, pietonale care parcurg oraşul pe direcţia nord-sud – ele aveau numele turnurilor sau a breslelor care apărau orasul dar azi se numesc simplu „pasaje”. Centru istoric al Bistriţei păstrează 22 de pasaje, cel mai mare număr de pasaje între burgurile Transilvaniei.

Un alt eveniment remarcabil îl constituie anul revoluţionar 1848, când Bistriţa devine un adevărat câmp de luptă între armatele austriece şi trupele maghiare. După al doilea război mondial s-au produs mutaţii importante în configuraţia oraşului şi a zonelor de locuit, acestea se vor extinde iar pe de altă parte, zona exterioară a oraşului va fi ocupată de amplasarea noilor unităţi industriale.

În urma reorganizării administrativ-teritoriale din anul 1949 atribuţiile comunităţilor orăşeneşti au fost preluate de Comitetul Provizoriu al oraşului Bistriţa până în anul 1950 când a luat fiinţă Sfatul Popular al oraşului Bistriţa, iar, în anul 1968, Consiliul Popular Bistriţa. În anul 1979, orasul Bistriţa a fost ridicat la rangul de municipiu.

Bistriţa păstrează azi 54 de monumente de arhitectură, situri arheologice şi monumente sculpturale de interes naţional / internaţional şi 145 de interes local. Între acestea, Biserica Evanghelică din Piaţa Centrală este cel mai reprezentativ simbol arhitectural al oraşului.

Surse: Wikipedia, Primăria Bistriţa