La mulţi ani, dragi profesori!

Ca una care mi-am petrecut ani buni din viaţă la catedră, privesc întotdeauna cu respect către şcoala românească, aşa hulită cum e ea, pentru că o cunosc din interior şi ştiu că e plină de oameni bine pregătiţi şi devotaţi cărora le place să lucreze cu copiii de toate vârstele, care vibrează de fericire când îi văd că fac progrese şi care suferă când pierd câte o oiţă pe parcurs ca şi cum aceea ar fi fost cea mai importantă. Sunt şi alte tipuri de profesori, însă nu e locul să-i amintim aici.

Prima şi singura şcoală la care am predat a fost Liceul cu Program Sportiv Bistriţa. Nu o să uit niciodată cât de frumos m-au primit profesorii cu experienţă, de la şefa mea de catedră, doamna Georgeta Cătană, la colegii cu care mă intersectam în sala profesorală şi de la care am învăţat foarte multe: cum să mă impun în faţa unei clase, ce subiecte să pregătesc pentru extemporale şi teze, ce note să dau. Trebuie să recunosc faptul că, în cei patru ani de studenţie, deşi am urmat modulul psiho-pedagogic, am învăţat multă teorie, dar cam atât. Restul am învăţat de la colegi. M-au primit şi au avut grijă de mine ca de copilul lor, m-au stimulat să mă prezint la grade didactice –aşa că am ajuns să dau chiar şi examenul pentru gradul doi, iar când a venit vremea să iau o decizie importantă – să demisionez din învăţământ – mulţi dintre ei au încercat să mă oprească. Nu i-am ascultat fiindcă dintotdeauna am vrut să fiu jurnalist. Lipsa mea de răbdare şi-a spus cuvântul cam la fel de tare ca şi imposibilitatea de a vorbi, într-o zi, de şase ori despre acelaşi scriitor. “Repetiţia e mama învăţării”, dar, în cazul meu, era mama exasperării. Îi admir pe cei care pot să vorbească despre Slavici, de exemplu, de şase ori, în aceeaşi zi, cu aceeaşi prospeţime. Eu, una, recunosc, am avut mari dificultăţi. De fiecare dată mi se părea că am mai spus, că nu e cazul să repet. Trăiam un “déjà vu” la fiecare oră.

Aşadar, am plecat din învăţământ, nu din cauza lui, ci din cauza mea, dar nu am plecat oricum, ci cu multe amintiri frumoase dintr-o şcoală plină de energie, cu elevi emancipaţi, cu profesori tot unul şi unul, cu spirit competitiv. E adevărat că, la vremea aceea, încă se mai dădea cu petrol pe jos ca să dezinfectăm sălile, că muream de frig iarna şi ne topeam vara în sălile de la ultimul etaj, că nu aveam nimic în clase în afară de o catedră, bănci şi tablă, că scaunele erau atât de şubrede încât cădeam cu ele pe sub masă spre amuzamentul general. Eram şi atunci destul de prost plătiţi din câte îmi amintesc, însă părea să conteze mai puţin. Nu existau diferenţe atât de mari între profesori şi elevi, exista respect şi bună cuviinţă.

Între timp, lucrurile par să se fi degradat. Nu cu mult timp în urmă, am avut treabă pe la Colegiul Naţional “Liviu Rebreanu” şi am aşteptat pe cineva, pe hol, la ora 14.00, când se suna de ieşire. Eu şi profesorul cu care mi-am dat întâlnire eram cel mai prost îmbrăcaţi, vă jur, ca să nu mai amintesc de telefoanele la care vorbeam, cu vreo şase-şapte generaţii în urma celor utilizate de elevi. Până la urmă, e firesc să existe un complex de inferioritate din partea profesorilor şi o senzaţie că sunt prost plătiţi. Să nu uităm că ei apar ca nişte actori în faţa elevilor şi sunt studiaţi din cap până în picioare timp de 60 de minute. Trebuie să stăpânească foarte bine materia, nu pot vorbi din amintiri,  să comunice în cel mai atractiv mod cu putinţă ca să facă 25-30 de elevi atenţi numai la ei, să arate impecabil ca să reprezinte un model pentru copii, să vorbească limba română corect, să-şi stăpânească nervii şi să nu favorizeze pe nimeni chiar dacă orice om are dreptul la simpatii şi antipatii. E o misiune foarte dificilă, să ştiţi. Păcat că s-a renunţat în prea multe şcoli la uniforme, păcat că părinţii permit copiilor să meargă la şcoală ca la club şi să-şi etaleze acolo toate noile achiziţii.

Veţi spune că profesorii au cel mult şase ore într-o zi şi cele mai multe vacanţe într-un an. Aşa e! Eu vă spun însă că , de fiecare dată când intră într-o sală de clasă, profesorul o ia de la zero ca şi cum abia şi-a început ziua de muncă, iar toate simţurile lui trebuie să fie treze. Boala, oboseala, proasta dispoziţie trebuie lăsate la uşă.

De fapt, ce vină au copiii? Ei trebuie pur şi simplu să iubească şi să înveţe o materie, iar profesorii adevăraţi ştiu asta şi se comportă ca atare. Cei care se respectă îşi continuă munca şi acasă. Se pregătesc pentru a doua zi, concep teste, corectează lucrări, îşi proiectează munca pentru ca să ştie exact unde trebuie să ajungă fiecare copil aflat în responsabilitatea lor. Profesorii adevăraţi ştiu că fiecare copil e o un copăcel pe care îl sădeşti, îl uzi, îi îndrepţi coroana ca să ajungă, într-o zi un arbore falnic. Ei sunt conştienţi de responsabilitatea pe care o au pentru felul cum va arăta pădurea, adică societatea de mâine. Mă înclin cu respect în faţa celor care şi-au înţeles misiunea şi fac tot ce ţine de ei să o împlinească şi azi, de Ziua Mondială a Educaţiei, le urez din toată inima să fie sănătoşi, creativi, inspiraţi şi implicaţi.

La mulţi ani, teachers!

Cristiana Sabău