Ne mai lăudăm mult cu otrava din cazane?

E frumos şi folclorul, nu am nimic de zis, mai ales dacă e păstrat în forma lui autentică, mai precis în faza de horit, ceea ce face prin zona noastră Lenuţa Purja şi mama ei, dar atunci când e transformat în lai-la-la, când oricine se apucă de cântat, devine aproape odios. Şi costumele populare sunt frumoase, în special cele vechi şi autentice, dar nu oricui îi stă bine să le poarte. Trebuie să ai ceva a la lelea Floarea Cosmi din Runcu Salvei, cea cu opincile, ca să îţi vină ca turnat un costum popular. Altfel eşti caraghios.

Au început concursurile gastronomice televizate şi iar au dat iama bistriţenii să se afirme. Nimic rău până aici. E dreptul fiecărui om să-şi găsească drumul spre ceea ce crede el că are nevoie. Unii trăiesc în anonimat toată viaţa şi au nevoie de atenţie ca de aer. Să apari la televizor poate fi un eveniment crucial pentru ei, se umple probabil un gol imens din sufletul lor. Vor afla că viaţa nu ţi se schimbă după ce te vede o lume întreagă pe micul ecran decât cel mult pe moment. Apoi vin alţii care se dau în stambă, iar oamenii te uită. Trebuie să faci ceva cu adevărat important ca să rămâni în memoria colectivă. Trei minute la tv nu înseamnă nimic. Cine îşi mai aduce aminte de câştigătorul de anul trecut de la Chefi la cuţite? Fără să caut pe Google, nu mai ştiu nici dacă era femeie sau bărbat. Mă rog, nu contează. Latinii au zis foarte bine: “Sic transit gloria mundi” adică: “Aşa trece gloria lumii!”. Cam cât ai zice peşte să fim în registrul discuţiilor despre gastronomie.

Anul trecut, două doamne din Bistriţa-Năsăud au avut un parcurs bun în acest concurs. Angela Cobuţ a adoptat reţeta show-ului, iar Nina Rus a mers pe latura populară. Nu mi s-au părut lipsite de autenticitate. Angie a uzat de regionalismele de pe Bârgău, dar cumva se potriveau vorbele în gura ei, iar Nina Rus s-a dus îmbrăcată în costum popular, s-a purtat ca o femeie de la ţară, şi-a păstrat năframa pe tot parcursul show-ului. Anul acesta, doi concurenţi au vrut să le imite întocmai. O tânără din Sălaj care lucrează la Prundu Bârgăului a excelat în vulgaritate, inclusiv în privinţa hainelor pe care le-a purtat. Chit că habar nu avea să gătească, a trecut mai departe fiindcă e nevoie în show de un element care să intrige, iar altcineva s-a dus îmbrăcat în ie, cu ţuica la purtător şi a încercat să copieze de la fiecare câte ceva: limbajul plin de regionalisme, vulgaritatea, ţuica, toate „fumate”. Evident că nu avea cum trece mai departe. Deja le-a văzut toată lumea anul trecut, iar oamenii vor mereu ceva nou.

Ceva mă intrigă – şi acesta este motivul pentru care abordez această temă – de ce considerăm noi, bistriţenii, că ţuica având foarte multe grade, care îţi arde gura şi stomacul, ar fi un punct forte al zonei noastre. Nu ştiu de unde şi până unde e obiceiul să dai pe gât ţuici, pahar după pahar, şi apoi să mănânci. Mai simţi gustul mâncării sau tot ce-ţi doreşti este să stingi cu ceva arsura din stomac? Dovadă că nici chefii nu au fost deloc încântaţi, nici mâncarea nu au apreciat-o poate tocmai din acest motiv că nu i-au mai simţit gustul.

Într-un interviu pe care mi l-a acordat în urmă cu ceva timp, medicul psihiatru Dan Ilieş îmi spunea: „Nu pot spune care sunt substanţele, dar când pui la fermentat tot ce cade printr-o grădină, indiferent dacă sunt fructele putrede sau nu, mai adaugi şi zahăr, iese o băutură care nu ştiu în ce măsură nu te atacă atât prin cantitate, cât prin calitatea ei. Omul bagă foarte mult zahăr fiindcă este sigur că acela, prin fermentare, produce mult alcool, iar din lăcomie să îi iasă mult, nu are măsură. De aceea şi orice fruct mai dulce are un randament de distilare mai mare. De exemplu, pruna are randament mai mare”. Medicul e convins că ceea ce se face la noi, prin cazane, nu e ţuică, ci „otravă”, iar oamenii care beau în exces ajung pacienţi consacraţi ai spitalului de psihiatrie. Cu toate acestea, noi continuăm să defilăm cu sticlele la noi şi să considerăm că cine nu dă pe gât pahar după pahar nu are cum să ne cunoască. Oribil.

Slavă Domnului că aseară, la Chefi la cuţite, am văzut în sfârşit altceva în afară de paharele cu ţuică puse pe masa chefilor. Anca Pintican, născută în zona noastră, a pregătit o mâncare vegetariană fără să încerce să facă spectacol cu care să-şi ascundă incompetenţa. Se vede că e plecată de 20 de ani din ţară. Şi-a pus amprenta asupra ei altă cultură, civilizaţia. În timp ce gătea, m-am gândit că e atât de frumoasă decenţa şi bunul gust, că nu poţi fi autentic decât dacă eşti tu însuţi, aşa nu enervezi, nu iriţi.

E plăcut pur şi simplu să priveşti un om care nu îşi ascunde originile, dar nici nu face paradă cu ele încercând să ascundă ceea ce nu este. Mi-a plăcut Anca Pintican şi pentru că a venit cu ceva nou, mâncarea vegetariană, în ton cu tendinţele lumii în care trăim şi care înţelege tot mai mult că suntem ceea ce mâncăm, iar ea a fost o prezenţă agreabilă, echilibrată, cu o siluetă de invidiat la cei peste 40 de ani care îi are. M-aş bucura să ajungă cât mai departe ca o dovadă că bunul simţ nu are cum să moară.