Lucruri mici, schimbări mari

Dacă vă uitaţi cu atenţie la fotografiile făcute în Pădurea Schulerwald, veţi vedea că arată senzaţional. Sinceră să fiu, nici măcar nu-mi vine să cred că se pot face lucrurile şi aşa în România, ţara în care suntem obişnuiţi cu „e bine oricum”, „se poate şi aşa”. În momentul în care am văzut Parcul Municipal reabilitat eu, una, mi-am zis că poate e o întâmplare că a ieşit bine. Constructorul a lucrat însă bine şi am un sentiment de bucurie văzând că nu a fost o întâmplare. Cred că un cuvânt important de spus are şi exigenţa inginerească a primarului Ovidiu Creţu, aproape obsedat să iasă totul exact aşa cum arată tabloul din mintea sa. Istoria ne-a demonstrat că e bună şi exigenţa, poate că mult mai bună decât indolenţa. Numai că, indiferent cât de bună e ideea ta, trebuie să existe cineva capabil să ţi-o pună în practică, iar eu despre asta vreau să scriu acum.

În Parcul Municipal, CML, fiindcă despre această firmă e vorba, a făcut lucrurile ca la carte, inclusiv montarea gazonului. Şi nu e singura companie din judeţ care lucrează bine. Numai că, la noi, a devenit o modă ca presa să scrie numai de rău despre firme, şi atunci e crezută pe cuvânt, iar dacă scrie vreodată de bine începe zvonistica: ba eşti cumpărat, ba că ai vreun interes ascuns, ba că ţi-a dictat vreun politician fiindcă are el un interes. E de necrezut că un jurnalist poate să aprecieze felul în care lucrează o firmă fără să fie plătit de firma respectivă şi fără să-i dicteze cineva. În schimb, dacă scrie „de bine” despre te miri ce neica nimeni care elucubrează pretinzându-se scriitor sau mâzăleşte pânze crezând că e pictor se cheamă că e un mare susţinător al culturii şi merită o statuie. Ca să fie crezut, un jurnalist trebuie să poarte, în opinia unora, ochelari de cal, iar singura privelişte pe care are voie să o vadă trebuie să fie neagră, urâtă şi să o descrie în detaliu. Atunci e obiectiv, iar dacă mai dă şi cu barda într-o companie şi o acuză că a făcut afaceri cu politicienii, e cel mai tare şi mai curajos. Ce contează că nu are probe? Aşa că majoritatea jurnaliştilor se pun la adăpost şi evită să scrie „de bine” despre firme. Eu am decis ca azi să procedez în felul meu şi să apreciez ce a făcut CML şi partenerii săi din acest proiect de reabilitare a Pădurii Schulerwald, respectiv SC Inst Nistor şi Electro Ursa. Despre ultimele două companii nu ştiu foarte multe, aşa că voi spune ce ştiu despre CML.

Am auzit prima oară de firma lui Vasile Roş la inundaţiile de la Târlişua, în 2006. Tot atunci l-am şi întâlnit. Din proprie iniţiativă a adus utilajele firmei să cureţe drumul de acces spre sat chiar a doua zi după viitura care s-a abătut asupra zonei undeva seara spre noapte. În momentul acela, nu l-a interesat dacă îi plăteşte cineva factura pentru carburantul consumat, oamenii blocaţi în zonă şi luaţi la alte lucrări. A zis că e nevoie de ajutor, că-l poate da şi asta a făcut. Până la urmă, oamenii trebuie ajutaţi când au nevoie, nu când suntem noi dispuşi, de sărbători când ne prefacem „mai buni” sau când avem diverse mustrări de conştiinţă legate de gradul de bunătate pe care ni-l evaluăm noi sau alţii. Mi s-a părut senzaţional gestul lui pentru că aveam şi eu în cap prejudecăţi legate de constructori, eram convinsă pe alocuri că sunt plini de interese şi că nu mişcă un deget dacă nu le arăţi banii. Vasile Roş şi CML m-au făcut, atunci, în 2006, să-mi fie ruşine că gândesc aşa şi că pun etichete pe toată lumea. Poate că majoritatea oamenilor de afaceri care învârt mulţi bani au un mod prin care îi atrag mai întâi pentru ei, dar mai există şi unii care nu se împiedică de detalii. În ultima vreme am cunoscut tot mai mulţi şi mi-a plăcut teribil să văd că începe să încolţească tot mai mult şi la noi o floare rară, generozitatea, însoţită de eleganţa de rigoare.

Cum îmi petreceam cel puţin 12 ore pe zi la Târlişua, am avut ocazia să-l observ pe Vasile Roş şi ce făcea CML. Efectiv nu stăteau o clipă. Omul pur şi simplu alerga de la o maşină la alta. Şi datorită firmei pe care o conduce, a colaboratorilor săi, la sinistraţii din zonă s-a ajuns în timp record cu ajutoare, cu apă, cu mâncare şi medicamente. Îmi amintesc perfect că preşedintele Traian Băsescu, venit la Târlişua după ce Dunărea a inundat sudul ţării, a rămas impresionat de cum s-a lucrat şi a făcut o comparaţie cu ce era în sud. La noi, n-a stat nimeni să aştepte să vină nu ştiu cine cum stăteau cei din Rast. Chiar de a doua zi dimineaţa, maşinile de la CML dădeau la o parte buştenii din drum, cărau moloz, eliberau accesul. Dacă li s-a plătit sau nu vreo factură nu mai ştiu. Asta este ce am văzut, oameni care au făcut fără ca măcar să existe promisiunea vreunei recompense. În învălmăşeala de a doua zi nici nu putea exista aşa ceva. Dacă a existat după nici măcar nu mai are importanţă. La momentul acela nimeni nu stătea să discute contracte, ştiu sigur că eram acolo.

În timp, am mai avut ocazia să văd cum lucrează  CML care a făcut, la Bistriţa pietonalul şi l-a făcut bine, a făcut Parcul Municipal şi arată minunat, a modernizat Pădurea Schulerwald şi a făcut bine şi lucrările acestea. Toate acestea în condiţiile în care să ştiţi că nu e deloc uşor să lucrezi cu statul – care veşnic nu-ţi plăteşte la timp, dar te penalizează dacă întârzii tu o secundă – şi nici cu bani europeni. Ştiu oameni care, de cât să acceseze fonduri europene – la ce birocraţie şi nebunie e – mai bine îşi văd de treabă şi se descurcă aşa cum pot, cu bani mai puţini, dar măcar fără corvoada pe care o primesc la pachet.

Au trecut opt ani de când am avut primul contact cu firma CML şi Vasile Roş, iar astăzi sunt încântată să pot spune, fără nicio teamă că mă veţi judeca într-un anume fel, că mă bucur să-i văd la fel de implicaţi, făcând lucruri bune şi minunate de care ne vom bucura cu toţii şi că toţi anii aceştia grei, de criză, nu au schimbat radical pe toată lumea aşa cum avem câteodată impresia. Cred că un merit mare are şi Primăria Bistriţa care a acţionat pe toate fronturile numai să atragă bani europeni. La prima vedere par lucruri mici, însă, privite în ansamblu, sunt piese care alcătuiesc încet, dar sigur, un tablou mai mare. Eu cred în paşii mici făcuţi la vremea potrivită şi am rezerve legate de salturile spectaculoase. Poate că tocmai de aceea, Wonderland nu e pe gustul meu.

Una peste alta, bravo CML din nou! Ridic pălăria în faţa voastră aşa cum aş fi vrut să o fac şi la Târlişua însă eram prea grăbiţi cu toţii să acţionăm ca să mai avem timp pentru orice altceva.

Cristiana Sabău