Mitul învăţământului gratuit într-o ţară ipocrită

S-a terminat cu euforia începutului de an şcolar? Aşa se pare! După şedinţele foto din curţile şcolilor şi lipitul de poze pe pereţii virtuali ai fiecărui părinte şi elev, a început calvarul. Învăţământul gratuit pe care îl propovăduieşte România este, în realitate, extrem de scump raportat la produsul pe care îl scoate la final pe piaţă: un absolvent prost pregătit, dezorientat şi obsedat să mai obţină încă o diplomă inutilă.

„Mămicile isterice”, precum bine le definea cineva într-o emisiune la radio, găsite vinovate pentru adunatul de bani cu orice preţ şi pentru orice scop, şi-au îndeplinit probabil o parte din misiune şi au colectat încă din prima zi sume pentru altă faţă de masă, alte perdele şi cine ştie ce altele care nu sunt bune în clasele unde învaţă odraselele lor. Profesorii nu mai fac asta, e interzis, dar şi-au găsit aghiotanţi destoinici. Ipocrizia e cultivată de la cele mai fragede vârste chiar de către dascăli, cei care ar trebui să sădească valori autentice în societate.

„Învăţământul nu e gratuit”, suspina cineva nemulţumit că are de plătit 150 de lei din prima zi pentru copilul de trei ani care merge la cămin. Supărat, omul cerea să fie modificată Constituţia şi să fie scos acest cuvânt „gratuit” dacă tot ne deranjează altele legate de familie. Ce-i drept, nu e gratuit nimic în lumea acesta. Pentru şcoli bune sau rele, pentru manuale bune sau proaste, plătim toţi cetăţenii acestei ţări, toţi care muncim. Din taxele şi impozitele achitate de noi sunt întreţinute clădirile, plătite salariile profesorilor, tipărite manualele. La fel ca şi în sănătate, banii nu au cum să ajungă şi pentru salarii mari, şi pentru condiţii hoteliere bune, şi pentru performanţă. Degeaba ne isterizăm.

De la un anumit nivel – probabil liceu – şcoala ar trebui plătită chiar de către elevi, precum înţeleg că e în SUA, cu credite de studii. Ştiind că le rambursezi toată viaţa, cu siguranţă că tratezi cu mult mai multă seriozitate toată pregătirea ta. În condiţiile în care ştii că e aşa-zis gratuit să frecventezi şcoala, stai cât e ziua de lungă şi bodogăneşti alături de părinţi că aia nu e bună, aia costă prea mult, profesorul nu ştiu cum e. Nici nu înveţi mai nimic folositor la şcoală, nici nu plăteşti cu adevărat pentru pregătirea ta, nu faci nimic bun şi serios. La un moment dat, când se apropie examenele, apelezi la meditaţii sub pretextul că eşti preocupat de viitorul tău, iar părinţii fac sacrificii şi investesc în tine. Se creează un soi de victimizare comună, iar toată perioada în care eşti elev se transformă într-o lamentare continuă şi într-un şir de acuzaţii: e gratuit, dar uite cât trebuie să plătim.

Aiurea! Mai bine fiecare elev şi-ar plăti transparent studiile alegând singur, nu pe bază de repartiţii computerizate, unde vrea să înveţe şi unde îşi permite să o facă. Probabil şcoli precum un liceu agricol sau unul forestier ar dispărea de la sine fără să fie nevoie de intervenţia statului care tot inventează specializări inutile numai ca să salveze nişte norme didactice. Obligaţi să facă faţă unor exigenţe de piaţă, profesorii s-ar pregăti cu adevărat şi nu ar mai aştepta disperaţi manualele din care să dicteze 40 de minute la oră, înfoiaţi până peste cap că inima e în stânga şi a fost desenată de un aiurit în dreapta. Zilele acestea, când toată suflarea didactică a devenit expertă în manuale, nu am auzit pe nimeni să spună că manualul e un „auxiliar”, că profesorul predă, de fapt, după programă şi îşi poate construi lecţia cum doreşte el şi cu resursele care, har Domnului, se găsesc pe internet cât se poate de gratuit, doar să vrei să apelezi la ele şi să faci minimul efort să le cauţi.

Pe de altă parte, companiile care se tot plâng că nu au muncitori calificaţi nu au decât să-şi înfiinţeze propriile şcoli, aşa cum a făcut un om de afaceri din Caransebeş care a inaugurat toamna aceasta un liceu de aviaţie ca să aibă angajaţi calificaţi în aeroportul pe care l-a preluat în Caraş-Severin. Ce împiedică firmele din Bistriţa să se asocieze şi să înfiinţeze un liceu privat cu specializările dorite de ele? E mult mai simplu să-şi trimită oamenii de la HR pe la nesfârşitele întruniri despre învăţământul profesional să se lamenteze că şcoala nu pregăteşte oameni cu înaltă calificare, e adevărat, dar acuzaţiile şi constatările nu duc la niciun rezultat, decât la profit în scădere şi la performanţe tot mai mici.

Un liceu tehnologic privat, finanţat 100% de companii, un campus construit undeva în afara oraşului, cu săli de practică dotate după ultimele tehnologii, cu ingineri care să le explice exact copiilor ce au de făcut în industria anului 2018 – nu în cea din 1970 –  ar fi, în opinia mea, cea mai la îndemână soluţie. A reuşit o comunitate religioasă să ridice un campus în doi ani, iar firmele care învârt sute de milioane de euro lunar nu pot? Să fim serioşi! Adevărul este că nimeni nu vrea să-şi asume un astfel de proiect care te scoate din zona de confort, nicio organizaţie a oamenilor de afaceri, nicio cameră de comerţ sau asociaţie. Pentru toţi e mai simplu să meargă la şedinţe de club, fie el Rotary sau Lions, şi să se plângă unii altora ce greu se găsesc angajaţi şi ce prost e sistemul de educaţie în România. La corul bocitoarelor suntem primii, la făcut ceva ultimii.

Într-un liceu privat se pot face reguli. Vrei să-ţi plătească şcoala studiile? Semnezi contract că munceşti 10 ani în ea. Vrei să fii liber să munceşti unde vrei? Ţi le plăteşti singur. Soluţii există, doar că trebuie puse în practică.

În prezent, ne lăudăm că învăţământul e gratuit, dar ştim foarte bine ce scoate el pe piaţă: absolvenţi care au învăţat de toate şi nu ştiu face nimic, tineri dezorientaţi care se înscriu la facultăţi doar ca să mai aibă încă o diplomă. Mai avem părinţi disperaţi care tot plătesc şi nu ştiu pentru ce, viitorul copiilor fiind mai mult decât incert, şcoala nefiind capabilă nici măcar să-i ajute să-şi descopere talentele. Nu lipsesc nici profesorii slab pregătiţi care dau vina pe elevi pentru lipsa de performanţă, directorii numiţi politic dintre cei mai harnici militanţi ai partidelor, inspectori din categoria dascălilor sătui de catedră care sunt preocupaţi mai mult de câţi bani vor avea la pensie decât de orice altceva.

Practic, şcoala românească se ascunde în spatele câtorva dascăli buni şi elevi performanţi, ilustrând cel mai bine expresia „afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. Dacă vrem ceva bun, să uităm de cuvântul „gratuit”. Orice lucru important şi valoros costă, iar dacă educaţia nu este cel mai valoros lucru din vieţile noastre, atunci ce e?