Naţie de ipocriţi nepoliticoşi

M-am chinuit minute în şir să ies de pe o arteră laterală care se intersecta cu strada Rodnei. Era o coloană care începea la autogară şi nu i se vedea capătul. Nimeni nu mi-a dat voie să mă strecor în ea. Aşa că m-am resemnat şi am aşteptat mult şi bine ca şirul aparent infinit de maşini să treacă, evident în pas de melc şi bară la bară.

De data asta nici măcar nu m-am uitat la feţele şoferilor, cum fac de obicei curioasă să văd chipurile neciopliţilor. Uneori mă consolez uitându-mă la ele şi dându-mi seama că nici măcar nu are sens să mă enervez. Dacă puteau mai mult, unii nu erau tractorişti şi nici şoferi de maşini de gunoi. De data aceasta însă, am preferat să renunţ la studiul meu clasic de feţe umane. Până la urmă, sunt atât bărbaţi nepoliticoşi la volan, cât şi femei. Cantitatea de specimene needucate din rândurile bărbaţilor e sensibil egală cu cea a femeilor, pe alocuri depăşită.

Bărbaţii români care nu lasă o femeie-şofer să intre pe bandă cred, probabil, că fac un act de mare vitejie şi supremaţia speciei. În minţile lor adesea întunecate de prostie, femeile nu ar trebui să conducă maşini, nici firme, sunt predestinate, biblic, să stea acasă, la cratiţă. Cele care îndrăznesc să iasă din tipar merită sancţiuni drastice din categoria „ai intrat pe o străduţă, stai naibii acolo, idioato, nu ne încurca”.

Mă abţin să spun acum câţi bărbaţi antitalent la condus am văzut în viaţa mea, paralizaţi de frică în sensuri, cu ambele mâini pe volan, mergând pe banda de depăşire când ei, de fapt, ar trebui să utilizeze spaţiul pentru biciclete la viteza cu care rulează. Desigur că sunt mai mulţi bărbaţi cei care au talent la condus comparativ cu numărul de femei. Dacă ar avea şapte ani de acasă şi părinţii lor nu s-ar fi uitat la telenovele în loc să-i educe, am avea multă eleganţă şi stil în trafic exact aşa cum e în ţările occidentale unde şoferii bărbaţi le zâmbesc femeilor şoferi şi le dau prioritate chiar dacă ultimele nu au şi au gafat iremediabil semnalizând dreapta şi cotind-o la stânga. Şi nu e vorba doar de relaţia şofer-şofer, ci şi de relaţia şofer-pieton. Şi acolo oamenii se grăbesc, şi acolo străzile sunt aglomerate, se intră şi se iese greu din parcări, dar nu moare nimeni dacă opreşte trei secunde să treacă altul, „la noblesse oblige”, cum bine spun francezii. Mai mare dragul să circuli în cele mai aglomerate capitale ale Europei. Culegi sute de zâmbete, vezi oameni amabili care se opresc în mijlocul străzii şi aşteaptă să îţi faci fotografia de vacanţă, chit că au mai făcut acelaşi gest de câteva zeci de ori probabil.

E motivul pentru care traficul în România e veşnic infernal, fie că te duci pe un drum naţional sau pe o stradă din oraş. Toţi neciopliţii te înjură, te claxonează, te pun la colţ, te scot din minţi. Din prea multe maşini cu geamuri deschise auzi bubuind tot soiul de muzici care îţi spun exact la ce să te aştepţi de la şofer, cel mult de la o înjurătură, mai ales dacă omul învârte volanul unei maşini uriaşe, 4×4 sau lată cât camera de zi. Supremaţia aceasta pare să-i dea dreptul să fie deasupra tuturor cu cel puţin un metru şi să se poarte ca un stăpân printre sclavi.

În ce le priveşte pe femei, la ele se manifestă alt gen de impoliteţe, cea legată de viaţa personală a celui cu care interacţionează. Cât timp nu eram căsătorită, toată lumea mă întreba dacă nu mă mărit. După ce m-am măritat, au venit întrebările din seria când faci copii, de ce nu faci copii, majoritatea adresate de femei, unele doamne respectabile de la care aveam nişte aşteptări legate de politeţe. M-au gratulat cu întrebări de genul şi foarte mulţi bărbaţi neciopliţi, dar la ei m-am uitat cu silă şi apoi i-am evitat. Urăsc bărbaţii-leliţe!

Şi o întrebare, şi alta sunt subiecte sensibile pentru orice om pe care, în mod normal, nu vrea să le discute cu străinii, la colţ de stradă, răspunsurile fiind adesea greu de obţinut şi pentru cel în cauză, chestionatul. Sunt convinsă că unii sunt plini de bunăvoinţă şi chiar curioşi ce se întâmplă cu viaţa ta, însă doar atât, la nivel de bârfă. În realitate, de vieţile noastre le pasă cu adevărat celor mai apropiaţi, familiei, prietenilor. Culmea, în timp ce străinii mă abordau agresiv cu întrebările menţionate mai sus, ai mei nu au deschis niciodată subiectul.

Până la urmă, cei care te cunosc ştiu că e o problemă de destin ca doi oameni să se întâlnească şi să poată trăi în armonie. Se întâmplă uneori să nu dai peste omul potrivit, dar asta nu înseamnă nici că eşti ciumat, nici că ai făcut ceva reprobabil sau că nu te-ai străduit destul. Pur şi simplu poate că nu ai vrut să faci un mega compromis pe care l-au făcut majoritatea celor ce cred că a fi corespunzător societăţii înseamnă a purta o verighetă şi a avea doi copii măcar, chiar dacă, în realitate, ai o viaţă mizerabilă cu partenerul tău şi singura ta consolare e că poţi etala în societate un tablou aparent perfect. Însă – ce să vezi? – niciun tablou nu e ceea ce pare.

Nu vă lăsaţi înşelaţi de fericirea etalată pe Facebook, nici de urările pe care şi le fac soţii unii altora, de zilele lor, împrăştiind fotografii cu buchete imense de flori şi cuvinte bombastice. Sunt false ca şi vieţile lor. De ce să faci asta pe net când partenerul tău e fix lângă tine? Ce te împiedică să-i cumperi un buchet real de flori, să-l îmbrăţişezi şi să-i urezi la mulţi ani?

Poate ipocrizia, cea care te împinge să etalezi o viaţă falsă care nu îţi oferă mai nimic, motiv pentru care te apuci să fii interesat de vieţile altora ca să ai ce să discuţi cu prietenele altfel fiind obligate toate să staţi cu nasul în Facebook cât e ziua de lungă şi să-i invidiaţi pe alţii despre care, credeţi voi, au vieţi mai frumoase, mai pline, cu adevărat perfecte. Dacă aflaţi că unii stau mai prost ca voi – de exemplu necăsătoriţii, cei fără copii – dintr-o dată sunteţi fericiţi. În comparaţie cu ei, credeţi că aţi realizat mai multe decât cei care au şi vilă, şi maşini, au fost şi în concedii exotice şi tabloul lor e mai mult ca perfect. Al vostru e doar perfect, însă doar pentru ochii lumii. În realitate, ştiţi că niciun tablou nu e ceea ce pare, dar speraţi ca nimeni să nu descopere asta vreodată, naţie de ipocriţi nepoliticioşi!