O Românie fără centuri de siguranţă

Nevoit fiind a mă întoarce acasă, după o scurtă perioadă de deconectare, am ales să călătoresc cu un autocar al unei companii de transport, companie pe care am considerat-o întotdeauna ca fiind una destul de serioasă din perspectiva serviciilor oferite.

Aşteptările personale atunci când faci o astfel de călătorie nu pot fi foarte mari. Te gândeşti de multe ori înainte la drumul pe care îl ai în faţă, la starea de inapetenţă generalizată de pe parcurs, şi încerci astfel, făcând prospecţiunea călătoriei să găseşti soluţii de a face din aceasta ceva plăcut. Apelezi astfel, fie la muzică, fie la citit, fie la scris (atât cât se poate, în funcţie de starea drumurilor pe care mergi), fie la orice altceva.

Un act de voinţă şi controlul necesar

Ajuns în autogara de îmbarcare, mă îndrept către şofer şi îi cer politicos să îmi ofere un bilet de călătorie. Pe un ton ferm, redus la minimum necesar, îmi spune să merg la casa de bilete. Mă bucur să aud asta, deoarece a te obişnui să stai respectuos la casa de bilete, să stai la rând, este ceva ce poate în timp disciplina un individ. Este un act de voinţă pe care mulţi nu ştiu nici astăzi, în România europeană în care trăim, să îl facă. La casa de bilete, îi spun doamnei de la ghişeu că am o rezervare pe numele meu. Cine mai are timp să verifice dacă aceasta chiar există. Mi se eliberează un bilet. Atunci mă întreb dacă pe viitor mai are rost să fac o astfel de rezervare. Nimeni nu garantează efortul tău de a planifica ceva şi mă văd astfel ajuns la uşa autocarului împreună cu marea mulţime de oameni aşteptând parcă şoferul să spună: „Ne pare rău, locurile s-au ocupat”. Controlul este un alt element cheie în chestiunea în cauză.

Încrederea 

Îmi aşez bagajul în compartimentul special destinat şi privesc în jurul meu cum alţi pasageri cu o atitudine mascată de a savura o cafea sau fuma o ţigară înainte de plecare, nu fac altceva decât să mai arunce câte un ochi la bagajul lor până la momentul închiderii trapei. Nu fac la fel. Ocup un loc la culoar, de fapt aproape singurul rămas în condiţiile în care celelalte (majoritatea la geam), deşi neocupate, par rezervate atâta timp cât pe ele pot găsi de la sticle de apă la tricouri, cărţi, plase, etc.

Autocarul se urneşte din loc. Doi tineri în spatele meu, se întreabă reciproc unde trebuie să coboare în Orăştie. Mă întorc şi le spun că nu mergem în acea direcţie. Ceea ce urmează…un vacarm. „Stai. Stop. Opreşte. Bă, nu auzi ?”. Şi aici apare primul semn. Dincolo de lipsa de comunicare de la început,  lumea coalizează şi se formează o echipă de sprijin. Toţi încearcă să facă ceva. Şoferul opreşte, cei doi tineri coboară, toţi sunt mulţumiţi şi uşuraţi.

Nu peste mult timp, are loc o schimbare de direcţie a autocarului al cărui şofer, pentru a evita aglomeraţia din centrul oraşului,  are în plan să îl ocolească pe centura acestuia. Doar că pentru a face această manevră este nevoie ca pentru o scurtă bucată de drum să se întoarcă în direcţia din care a venit. Panică… „No, Doamne fereşte, că nu ne-om întoarce la Sibiu…”, „Tulai, că de ne ducem înapoi, aci m-oi ţâpa, în prima intersecţie…” . Vai, vai şi iar vai. Linişte din nou. Ne lansăm la drum. Lumea se aşează cât mai confortabil în scaune. Bătrânii noştri se închină şi îi auzi şoptind „Doamne ajută”.

Privitul în zare 

Pe geam, realitatea din exterior începe să devină stimulent al unui spaţiu de contemplare şi creativitate. Este cu adevărat minunat să vezi cum fiecare o adaptează la nevoile şi interesele proprii. Bătrânii noştri transpun în discuţie cu călătorul de lângă ei lanurile de grâu ori „mălaiul aiesta fain de pe-aici”. Cei de o altă factură socială sunt interesaţi de arhitectura caselor sau de fabricile pe care le văd, făcând tot felul de estimări a bunăstării date de afaceri. Străinii prezenţi sunt interesaţi de culoarea gri a blocurilor ceauşiste şi îşi contorsionează trupul astfel încât să imortalizeze cât mai bine o fotografie a acestora, „just for the record”.  Alţii doar privesc în zare. De la geam. O ilustră personalitate spunea în una din recentele cărţi apărute că „privitul în zare este singura noastră operaţiune prospectivă”. Mare dreptate. Este spaţiul şi timpul nostru de gândire, de elaborare, de creativitate. Atunci, gândurile noastre sunt libere să se ordoneze sau să zboare răzleţ, atunci, în momentele dinaintea  coborârii din autocar, când realitatea palpabilă ne va transforma din nou în negânditori liberi, în mecanisme rutinate ale vieţii de zi cu zi.

Ajunşi într-o staţie intermediară, lumea întreabă dacă trebuie să schimbe autocarul, practică uzată la noi, şi mai ales de către această companie cu care călătorim. Cu un glas şi o fericire de pionier premiat, şoferul scoate pieptul în faţă şi ne linişteşte spunându-ne că se schimbă doar el cu un alt şofer. Ce fericire atunci când la o stare, de altfel de anormalitate, se găseşte o soluţie. Aici pasagerul se închină din nou şi se simte privilegiat. Nu se poate simţi însă la fel de fericit şi când, după câteva secunde, este îndemnat să coboare din autocar şi să meargă la ghişeul de pe peron „să vizeze biletele de călătorie”. Ce ? De ce ? Întrebări care deşi nespuse, se aud în interiorul fiecăruia. Nu divaghez aici pe marginea acestui aspect, deoarece risc să alterez o stare bună de scris, incidentul în cauză enervându-mă şi atunci şi acum peste măsură. Cred că vorbim din nou despre încredere şi control. Punct.

Lipsa de răspundere afişată 

Cu o pauză de cincisprezece minute, pe peron, aceleaşi personaje fumând sau bucurându-se de o cafea….cu un ochi la bagaj, bineînţeles. „Dorim să informăm pasagerii că pe timpul transportului şi/sau al staţionării, compania nu răspunde de bunurile personale”. Cred că e cel mai uşor aşa. Un  anunţ lipit cu bandă pe parbriz rezolvă situaţia.

Mai contează restul? 

Continuăm călătoria cu un şofer care, dată fiind responsabilitatea pe care o are, îşi aprinde o ţigară în mers, la un geam lateral întredeschis. Lumea tace. Poate e stresat. Tot el este cel care doreşte binele călătorilor şi le oferă în sistemul audio o muzică de bună calitate, cu variaţiuni pe aceeaşi temă (refuz să o specific), la un volum care lui îi pare normal. Mai contează restul ? Din panoul de comandă de deasupra locului pe care stau încerc să ajustez eu volumul, să aprind o lampă sau să reglez intensitatea aerului condiţionat primit. Constat că acesta lipseşte cu desăvârşire, iar de celelalte funcţiuni nici nu mai poate fi vorba. Compania asigură confortul călătorilor săi. Compania face profit. Mai contează cum ? Mai contează restul ? Românul este docil şi obişnuit cu greul. Felicitări companiei pentru încrederea în el!

Fără instrucţiuni de folosire 

Autocarul încetineşte pentru a opri în una din staţii. O femeie din spatele meu se ridică înainte de oprirea totală a roţilor şi trăiesc parcă în lumea lui Păcală atunci când o văd răsturnată, în plenitudinea ei, de pe culoarul central tocmai până jos la platforma scărilor interioare. La un autocar de anumite dimensiuni această diferenţă de nivel nu este una mică. Cu geanta peste cap, cu un picior ridicat pe lângă umărul drept, un pantof rămas pe culoar, femeia gemea. Norocul a făcut ca, după ce împreună cu un alt bărbat, am ridicat-o, aceasta să fie bine. I-am imputat acţiunea şi consecinţele la modul direct şi deschis, aducându-mi aminte că din nefericire, de multe ori, mulţi români, aruncă instrucţiunile de folosire ale unui aparat pe principiul „Ce bă, mă învaţă ăştia pe mine cum să îl folosesc ?”.

Fără centuri de siguranţă 

Ceea ce a conturat însă experienţa mea de călătorie a fost un alt anunţ lipit pe partea interioară a parbrizului, în faţa şoferului. „Călătorii sunt obligaţi să aibă în permanenţă centurile legate pentru siguranţa acestora”. Le-am căutat încontinuu, m-am uitat în stânga şi în dreapta însă fără sorţi de izbândă. Cum ai putea oare într-un autocar second hand ? Compania face profit. „Le mulţumim călătorilor noştri pentru că ne-au ales”.

Epilog 

În viaţă – autocarul nostru de călătorie -, nu de puţine ori în ultimii ani căutăm repere, valori sau principii care să ne ancoreze la un mers nicidecum de second hand. Acestea sunt centurile noastre de siguranţă. Mă întreb oare, dacă le-am avea, le-am folosi ? Suntem poate prea obişnuiţi să primim mulţumirile companiei sau a mai marilor acesteia pentru că I-AM ALES !!! Pentru mulţi însă dintre noi sunt sigur că nu va mai fi  o altă dată când să mai facem asta. Sau poate da, pentru cei care sunt mulţumiţi cu condiţiile de second hand. Centurile de siguranţă le vom găsi în final în interior.

Să nu ne oprim să privim în zare, să privim în sus şi în noi.

Alexandru Oprean