Actorii au traversat tot centrul însoţiţi de hoarde de spectatori dornici să filmeze totul cu telefoanele mobile. Le-am privit feţele dornice să vadă cât mai mult spectacol. Am văzut, e adevărat, şi oameni înlăcrimaţi care au simţit probabil că nimeni nu ar trebui să sufere atât de multă durere şi umilinţă. Recitind textele biblice şi interpretări pe care le-au făcut exegeţii lor, am dedus că firea noastră păcătoasă dictează acelaşi tip de comportament îmbrăcat doar în alte haine ale istoriei.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Fiul lui Dumnezeu venea în zilele noastre? Câţi dintre noi, cei care astăzi arătăm cu degetul spre evrei acuzându-i că l-au condamnat pe Iisus, L-am fi putut recunoaşte şi accepta? Nu cumva am fi sunat rapid la 112 şi am fi cerut internarea de urgenţă într-un spital de psihiatrie a unui om care pretinde că este Fiul lui Dumnezeu?
Chiar dacă am fi crezut, văzându-i minunile, câţi dintre noi am fi lăsat vieţile noastre baltă, casele, maşinile, job-urile, şi l-am fi urmat? Într-o lume în care cei mai curajoşi oameni sunt, din păcate, anonimii din spatele tastelor, câţi ne-am fi ridicat în picioare şi am fi strigat că e nedrept să condamnăm un om nevinovat? Câţi şi-ar fi asumat acest risc major în condiţiile în care majoritatea nu este capabilă să sară în ajutorul semenului nostru aflat în situaţii mult mai puţin dramatice decât aceasta din simplul motiv că nu vrem sau nu putem să ne punem vieţile noastre în pericolul de a deveni mai instabile decât sunt?
E Vinerea Mare în care omenirea întreagă din toate timpurile şi din toate locurile îl condamnă pe Fiul lui Dumnezeu. E ziua în care unii dintre noi ne oprim din goana zilnică după nimic şi ne gândim la ce am fi făcut dacă eram acolo, în preajma Lui, cum am fi reacţionat văzând atât de multă suferinţă şi durere? Am mai fi putut vreodată să privim crucea ca pe o podoabă pe care o atârnăm la gât sau ne-ar fi zguduit pentru restul vieţii imaginea ei?
Slavă Domnului că, pentru noi, cei de azi, Vinerea Mare nu este decât acea zi lungă şi tristă care ne desparte de marea zi a Învierii Domnului, precum moartea, dacă am fi vreodată în stare să o percepem aşa, este doar uşa prin care intrăm în viaţa veşnică.
Măcar noi ştim ce fel de lume a pregătit pentru noi Dumnezeu, una fără durere, fără boală, fără umilinţă, o împărăţie în care orbii văd, şchiopii umblă, surzii aud, leproşii sunt vindecaţi şi săracii eliberaţi de lipsuri.
Aşa că, să nu uităm niciodată cuvintele lui Iisus: „În lume, veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” (Ioan 16,33)
Cristiana Sabău
Superb, multumesc Cristiana.
Da, suntem moderni și emancipați. Cu siguranță am învins natura, chiar dacă vorbim tot mai agramat și acultural. Utilizăm cu dexteritate instrumente noi. Magazinele debordează cu produse ieftine și performante. Tehnologii de ultimă oră oferă, astăzi, rezultate amețitoare. Găsești în case altminteri modeste telefoane cu funcții video & GPS sau plasme TV revoluționare. Avansăm, consumăm, progresăm, depășim bariere și, într-o creștere logaritmică, părem să cucerim universul.
Privite în sine, meritele rațiunii matematice sunt incontestabile. Este însă această aventură faustică a Occidentului și o experiență suficientă sieşi?Ne Avem oare acces mai uşor la cunoașterea de sine? Știm oare mai multe despre pulsiunile adânci ale psihicului uman? Suntem capabili să definim mai precis granița între umanitate și animalitate? Ne putem controla mai bine poftele stihiale? Înțelegem cu adevărat resorturile urii? Mai facem diferența între bucurie și plăcere? Dar virtutea carităţii o mai practicăm? Există, în viețile noastre, un loc pentru miracole și nevăzut? Cum interpretăm moartea și suferința?
Sunt întrebări greu de ocolit pentru cei care încă mai cred, mai speră și încă mai iubesc. Între Denia celor 12 Evanghelii din Joia Mare și noaptea Învierii, pătrund în mintea noastră o sumedenie de imagini stranii extrase din textele sacre ale creștinismului universal. Sute de milioane de oameni pe întreg mapamondul recunosc în moartea lui Iisus o catastrofă a istoriei antice – nu doar o anomalie morală asemănătoare condamnării lui Socrate, ci un eveniment teologic care, practic, resemnifică întreaga condiție umană.
Cel inocent, părăsit de apostoli și abandonat – cel puțin în aparență – de către Dumnezeu, ajunge să fie răstignit în marginea cetății. La capătul unei veritabile apocalipse a urii verbale orchestrată de fanatismul religios al Ierusalimului şi birocraţia oarbă a Romei, violența fizică năpădește asupra trupului nud, slăbit și lipsit de orice apărare al lui Iisus. Imnele bizantine merg mai departe şi vorbesc despre participarea plină de compasiune a întregului cosmos, văzut şi nevăzut, la drama Fiului lui Dumnezeu…
Chiar dacă, noi europenii, am abolit între timp pedeapsa cu moartea, greşim dacă vom crede că batjocura și scuipatul, tortura și deriziunea sunt apanajul unor „culturi primitive”, străine de lumea noastră. Secolul XX are toate atributele pentru a primi titlul de „cel mai sângeros veac” al istoriei europene. Dispreţul gratuit, plăcerea etichetării, demenţa umilirii celui fără vină – iată doar câteva elemente din ritualul dezumanizării găzduit la Treblinka şi Solovki, la Piteşti şi Dachau.
Resentimentul are gradaţii infinitezimale. Culorile urii descrise de Evanghelii sunt vii prin cruzime şi reci prin indiferenţă.
Ne este oare plăcerea destestării aproapelui atât de străină? Cât de încreştinat poate fi poporul care, într-un context paremiologic comparativ, se laudă cu următoarea zicală: „să moară şi capra vecinului”? De ce oare invidia alimentează uri imposibil de stins între familiile noastre? Până unde merge reflexul de politeţe şi cum se naşte încrâncenarea, împietrirea inimii şi duşmănia? Am fost vreodată martori la condamnarea, pe nedrept, a unui seamăn inocent? Suntem cu totul străini de practica delațiunii (contra-cost) asumată de Iuda? Dar lașitatea și potopul de frici din inima lui Petru? Ne-am spălat cândva pe mâini, precum Pilat din Pont, prefectul roman sceptic şi populist, dezinteresat sub raport politic să mai rostească adevărul despre Barabas? Păstrăm oare viu în inimă sentimentul dreptăţii, aşa încât sentinţele arbitrare acordate celor săraci şi fără putere să ne indigneze?
La toate aceste întrebări privind căderea firii umane și demonismul acut al urii, răspunsul trebuie căutat în atitudinea lui Iisus. Pe Cruce, pironit cu o coroană de spini, Fiul nu predică valori sentimentale, ci se roagă din Psalmul 22. Lovit cu suliţa în coaste, Iisus nu citează din „charta drepturilor omului”, ci preferă tăcerea. Abandonat de ucenici, El încă aşteaptă. În faţa morţii, prevalează curajul. În locul laşităţii, descoperim demnitatea. În locul urletului gregar şi al hărmălaiei zglobii, Iisus ne învață vorbirea în şoaptă.
Toate acestea se petrec sub chipul zdrobit al Iubirii infinite – dragostea pe care, răcoriţi şi luminaţi de minunea Învierii, merită s-o redescoperim.