Lumea se miră că se poate cânta şi aşa. Cine este omul care vrea neapărat să ne înveselească inimile

L-aţi văzut, cu siguranţă, în mai multe locuri din oraş. E bărbatul care cântă la vioară cu o singură mână pentru că cealaltă îi lipseşte, iar în locul ei are o bucată de plastic. Nu obişnuieşte să ceară nimic, doar oferă pentru că are de unde. Sufletul lui e plin de lumină şi bucurie, iar acest lucru nu poate trece neobservat nici măcar de cel mai grăbit dintre noi.

Luni, în cea de-a doua zi de Rusalii, Alexandru Covaciu cânta în Piaţa Decebal şi le zâmbea oamenilor care, grăbiţi, treceau pe lângă el.

„De la cinci ani am început să cânt. La Casa de Cultură la Petroşani, apoi am colaborat aici cu Ansamblul Cununa de pe Someş”, a spăus dintr-o respiraţie aşa cum o face de fiecare dată când e întrebat mai mult din curiozitate poate, curiozitate amestecată însă cu milă, sentiment de care cântăreţul nostru nu are nevoie.

„Toate zilele din viaţa mea sunt la fel, frumoase, fie că plouă, fie că e înnorat sau că e soare. Eu mă bucur de fiecare zi pe care mi-o dă Dumnezeu. Am strigat către El în ziua în care m-am accidentat, la mină, la Petrila, pe Valea Jiului. M-a prins o bandă şi m-a ridicat în poziţie verticală, nu orizontală şi atunci am strigat la Dumnezeu: Doamne, dacă mă scapi de aici, am să mă pocăiesc! – , dar a mai durat un timp până am făcut ce am promis. Îmi place teribil să cânt. Mi-a „aprobat” Dumnezeu o vioară veche şi cânt cu plăcere orice, romanţe, muzică de concert, toate spre slava Domnului. Oamenii care stau şi mă ascultă se miră pentru că nu am braţul drept, nu am piciorul. Oamenii se miră că se poate cânta şi aşa”, spune el ca şi cum ar cânta o arie simplă, arhicunoscută.

Nu întotdeauna are însă starea necesară pentru cântece vesele, o recunoaşte îngândurat şi oarecum nemulţumit că se întâmplă aşa.

„Mai vin uneori întristări, dar ne rugăm lui Dumnezeu, iar Domnul este acela care, cu mână largă …. are milă, ştiţi? . Eu vreau să le aduc oamenilor zâmbetul pe buze, nu vreau să-i întristez. Muzica pentru mine este o nuanţă deosebită. Sunetele muzicale începând de la Do de jos până la Do de sus, plus că sunt game minore, majore, octave, aşa mai departe. Mă simt foarte bine că pot cânta, dar, dacă aş mai avea pe cineva care să mă acompanieze aş putea dovedi mai mult din ceea ce ştiu. Mi-ar plăcea să am o orchestră, poate că voi şi avea fiindcă muzica înveseleşte inimile, nu rămân întristate. E o meserie frumoasă. Când ies în stradă să cânt e ca şi cum aş merge la serviciu. Mai mult decât atât: nu e o obligaţie, e o plăcere”, a spus Alexandru Covaciu.

Alexandru Covaciu locuieşte în satul Dumitriţa la numărul 10, „din mila Domnului”, aşa cum îi place să spună în timp ce, cu coada ochiului, priveşte la Paraclisul Maicii Domnului din cutia viorii.

Cristiana Sabău