Obligaţii şi pretenţii

Românii se pretind a fi creştini, aşa că nu ar strica să răsfoim puţin Biblia. În Vechiul Testament, se practica „zeciuiala”. Aceasta era o cerinţă a legii, prin care toţi evreii trebuiau să ofere 10% din tot ceea ce câştigau, aducând darul la Templu (Levitic 27:30; Numeri 18:26; Deuteronom 14:24; 2 Cronici 31:5). În Noul Testament nu se mai pomeneşte de un sistem legalist de zeciuială, dar Apostolul Pavel spune totuşi că toţi creştinii trebuie să pună deoparte o cotă din veniturile lor pentru a susţine Biserica (1 Corinteni 16:1-2). Ce este Biserica? Trupul viu al lui Hristos format din toţi cei care cred în El. E adevărat că există tendinţa să asimilăm Biserica cu clădirea în care lumea se adună la rugăciune şi care, fireşte, are nevoie de resurse ca să poată funcţiona, dar nu trebuie să uităm niciodată că Biserica este formată din oameni, sănătoşi sau bolnavi, tineri sau bătrâni, cu sau fără locuri de muncă. Extrapolând lucrurile, plătindu-ne contribuţia la sănătate, nu facem altceva decât să îi ajutăm pe cei bolnavi, să fim solidari cu ei.

Pentru că, din păcate, nu ni se explică foarte bine, noi credem că plătind contribuţia la sănătate ani la rândul fără să avem nevoie să fim trataţi în spitale sau de medici, adunăm undeva un capital la care se poate recurge dacă ajungem vreodată să ne intersectăm cu sistemul. Din păcate, nu este aşa. Banii, puţini sau mulţi, pe care îi plătim (în funcţie de veniturile fiecăruia) se duc în sacul mare din care apoi se împart celor bolnavi de cancer, celor paralizaţi, diabeticilor şi aşa mai departe. Plătindu-ne lunar contribuţia nu facem decât să susţinem cu bănuţul nostru bolnavi care au nevoie de zeci de mii de euro ca să trăiască de la o zi la alta. Oamenii nu privesc aşa lucrurile. Tuturor li se pare că plătesc nişte bani pe care îi fură unii şi poate că nu e departe de adevăr acest lucru din moment ce, în loc să meargă într-un cont al Casei Naţionale a Asigurărilor de Sănătate, se duc tot la bugetul mare şi de acolo Dumnezeu ştie încotro o iau.

Am mai scris şi o voi repeta până când lumea va înţelege că societatea în care trăim suferă de boli grave de care să ne vindecăm noi înşine înainte de a considera numai clasa politică e de vină pentru tot. Numai la noi în judeţ, dintre cei 250.000 de asiguraţi plătesc efectiv contribuţii la sănătate doar 103.000, adică jumătate, restul fiind beneficiari. Nu ştiu motivele pentru care nu plătesc. Probabil că unii consideră că nu au nevoie de medici şi spitale, alţii pur şi simplu nu vor, iar alţii invocă faptul că nu au bani. Nu am nicio statistică, dar pot să pun pariu că toţi cei care nu-şi plătesc asigurarea la sănătate invocând lipsa banilor, au din plin pentru ţigări, băuturi şi cafea. Fireşte că nu îi putem obliga să facă o alegere în locul altei alegeri, dar îi putem educa, îi putem face să înţeleagă niciodată nu ştii care e momentul în care treci de partea cealaltă, să devii din contributor beneficiar. Profesorii, preoţii, formatorii de opinie ar trebui să le spună oamenilor mai des cine sunt cei de pe partea cealaltă şi care sunt nevoile lor. Avem peste 8000 de diabetici, iar fiecare primeşte, lunar, tratament în valoare de 925 de lei, peste 700 suferă de cancer, iar costul mediu lunar pentru un singur pacient e de 7400 de lei ca să nu mai vorbim de o pacientă care suferă de o boală genetică rară şi care are nevoie de medicamentaţie în valoare de 30.000 de lei lunar. Doar dacă ne gândim la toţi aceşti oameni, nu-i aşa că “zeciuiala” dată la sănătate e floare la ureche?

Ştiu că unora li se pare mult să plătească. Şi mie mi se pare din când în când, dar mă gândesc, în acelaşi timp, la faptul că banii de la mine se duc la o mamă care are şansa să-şi petreacă mai mulţi ani cu copiii, bolnavă fiind, decât dacă eu nu aş plăti.

În ce priveşte formatorii de opinie, eu, una, aş prefera ca Biserica să fie mai puţin preocupată de Catedrala Neamului şi mai mult de schimbarea percepţiei oamenilor asupra vieţii. În majoritatea bisericilor, oamenii se duc la slujbă, aprind lumânări şi dau pomelnice. Nici măcar nu se cunosc unii cu alţii şi, de cele mai multe ori, nu ştiu ce probleme au alţii. Nu este încurajată comunicarea care să ducă la cunoaştea problemelor celuilalt (să nu uităm că bunul samaritean s-a oprit din drumul lui, a deviat de la program, a cheltuit timp, energie şi bani ca să fie de ajutor cuiva), solidaritatea e doar un concept vag, dovadă fiind ceea ce se întâmplă în sănătate unde foarte puţini oameni sănătoşi susţin extrem de mulţi bolnavi care poate că acum ar vrea să-şi mai plătească la zi contribuţiile, dar nu mai pot lucra.

Aş prefera să aud despre preoţi care i-au învăţat pe enoriaşii lor să fie solidari şi responsabili, care le-au spus că a fi „bun samaritean” în zilele noastre înseamnă a plăti lunar contribuţia la sănătate pentru ca cei bolnavi să poată fi trataţi fiindcă, altfel, unii dintre ei şi familiile lor ar suferi enorm. Mesaje de acest fel mi-ar plăcea să aud pentru că mai mulţi contributori la sănătate ar însemna bani mai mulţi în sistem, salarii mai bune pentru medici dornici să rămână în ţară, condiţii mai bune pentru pacienţi. Abia după ce ne achităm de obligaţia noastră avem dreptul să cerem socoteală oricui. Până atunci, nu.

Cristiana Sabău