Capre negre, marmote, răsărit de soare, bujori de munte, brândușe, gențiene și peisaje de vis. Toate i s-au arătat fotografului Alex Varga în minivacanța de Rusalii în care a urcat în Munții Rodnei și a venit cu tolba plină de fotografii spectaculoase.
”O zicală românească spune așa: cine se scoală de dimineață departe ajunge! Și cine sunt eu să contrazic înțelepciunea populară? Așa că am hotărât să aplic cuvânt cu cuvânt zicala, și iată-mă în Pasul Rotunda, la ora patru și patruzeci de minute, pregătit să iau munții cu asalt! Bine,un asalt așa, mai bătrânesc…molcom adică!
Ținta mea, dacă pot spune așa, era să văd capre negre și marmote, anul ăsta neavând încă ocazia să le admir pe nici unele dintre ele…live! Și cum o zi bună se cunoaște de dimineață, am zis să fac ce fac și să nu ratez răsăritul Soarelui…un spectacol care trebuie trăit, neputându-l descrie prin sărace vorbe. Așa că prima oprire a fost exact acolo de unde știam că privirea poate cuprinde România de-acum și România de altădată ca și cum ar fi una… și pot spune că am avut noroc…deși n-am văzut Soarele la față, din cauza unui prăpădit de nor care nu se lăsa alungat, îndiferent câte încantații am făcut eu…totuși, din spatele norului, Soarele și-a descărcat tolba aurită asupra Pământului în timp ce ceața invada, pervers, toate locșoarele libere dintre munți iar norii de deasupra capului meu se colorau într-un gri-albăstrui ireal, lăsându-mă mut în fața acestei frumuseți…nepământene, al cărui singur martor eram!
Și m-am bucurat ca un copil de spactacolul în exclusivitate, aproape uitând să mai apăs pe declanșatorul camerei foto, pentru a fura câteva raze și a le împărtăși cu cei care nu sunt atât de norocoși…
Având un răsărit atât de frumos, mi-am zis că ziua a început bine, și nici n-am apuc să pornesc din nou la drum că prin iarba plină de rouă am zărit 2 căprioare, care treceau agale, în căutarea unui loc umbrit și ferit, unde să-și petreacă ziua ce tocmai începea…
Bucuros nevoie mare, mi-am continuat drumul spre cei trei titani din Munții Rodnei, adică Roșu, Ineuț și Ineu, pe care i-am găsit acoperiți de un cer albastru și mângâiați de aurul revărsat din tolba zeului Soare, așteptându-mă într-o liniște asurzitoare, întreruptă doar de trilurile miilor de păsări pentru care munții înseamnă casă și hrană și siguranță și libertate! Și mi-am dat seamă că și eu ar trebui să fiu pasăre, pentru că și pentru mine munții ăștia înseamnă la fel de mult…
Dar clipele de reverie trebuie lăsate pe altă dată…acum, muntele mă așteaptă! Și mă așteaptă cu surprize, mai mari sau mai mici. Și una dintre ele a fost să întâlnesc pe cărări exemplare de Melc-albastru (Prophysaon coeruleum), care își făceau, voioși și sprinteni, plimbarea de dimineață.
Dincolo de ei, pe lângă niște brândușe târzii se plimba ceva cu atât de multe picioare, că nici n-am reținut cum se cheamă, dar cred că porecla ar putea să-i fie: faliment, pentru că asta te așteaptă dacă trebuie să-ți cumperi papuci! Și-am început ascensiunea, pe un traseu care mi-e foarte drag, pentru că e sălbatic și spectaculos în același timp…și când am ajuns în creastă, privirea mi-a alunecat spre lacul Lala Mare, unde, surpriză, prea devreme și contrar regulilor, niște turiști temerari și-au pus cortul…o pată roșie în marea de verde dimprejur.
Însă motivul pentru care eu urcam pe munți nu se arăta…caprele negre lipseau, și când zic că lipseau, apoi lipseau cu desăvârșire! Și în timp ce urcam și mă consolam eu așa, în gând, cu faptul că am avut melci albaștrii, undeva, la mai bine de un kilometru de mine, am zărit, preț de câteva secunde, o imagine dragă mie: o capră neagră în creastă, stând de pază!
Și am știut că muntele mi-a ascultat ruga, și că mă lasă să-i văd minunile…încă o dată!
Așa că am luat-o pe cărări numai de mine știute, pe marginea unor hăuri de sute de metri, printre pete de zăpadă înșelătoare, care abia așteaptă să faci pasul greșit ca să se răzbune pe tine pentru neatenție, și încet, și cu mare grijă, m-am apropiat de locul unde bănuiam că voi întâlni cioporul de capre negre. Și după aproape o oră de chin și de riscuri, am ajuns deasupra de locul unde, netulburate de nimeni, frumoasele mele se bucurau de viață, alaturi de ieduții lor, mult prea somnoroși și liniștiți, netulburați încă de vuietul celor care iau cu asalt muntele. Și îmi doream să mă apropii mai mult, dar a trebuit să mă opresc. Pentru că bătăile inimii mele sunau ca și clopotele de Rusalii, iar ele, frumoasele, nu sunt obișnuite pe muntele-biserică cu clopote, ci doar cu foșnetul domol al adierilor de vânt ce mângâie iarba înaltă, sau cu șuieratul colților de stâncă loviți de urgiile celeste. Și după ce clopotele s-au transformat într-o toacă, și mai apoi într-un murmur ca de rugăciune, am început lungul, complicatul și chinuitorul proces de apropiere.
Adică, mai pe scurt, am lăsat deoparte rucsacul cu tot ce aveam la mine, și doar cu aparatul foto într-o mână, am început să mă târăsc, centimetru cu centimetru, înmărmurind minute la rând când una dintre capre își întorcea capul spre mine, așteptând să se convingă că nu e nici un pericol, și mai avansând apoi alți câțiva centimetrii. Și am mers, adică m-am târât, în ritmul ăsta, preț de vreo patruzeci de minute și o sută cincizeci de metri, până am ajuns la vreo12-15 metri de caprele din creastă. Și abia ajuns în punctul ăla a început spectacolul pentru care am urcat, și, totodată, coșmarul: la fiecare declanșare a aparatului foto, câte o capră neagră se oprea din păscut, și-și îndrepta privirile spre locul de unde se auzea un zgomot suspect. Iar eu nici nu îndrăzneam să respir, pentru că atât de aproape de ele, chiar și respirația te poate da de gol.
Noroc că nevăzând nimic amenințător (mulțumesc celor care au inventat costumele de camuflaj, și mănușile de camuflaj, și cagula de camuflaj) au continuat liniștite să pască, și să se joace prin zăpadă, și să stea la soare, lăsându-mă să mă bucur de spectacolul extraordinar din fața mea, transportându-mă într-o altă lume, guvernată de cu totul alte valori decât cele…umane, unde nu există ură și răutate, unde mănânci doar atât cât îți trebuie ca să trăiești, unde faci pui ca să-ți perpetuezi specia, unde te bucuri de ziua de azi, și unde ești LIBER! Dar cum nimic nu este veșnic, undeva, destul de departe de mine și de caprele negre, dar suficient de aproape încât să considere asta un pericol, doi turiști, cam prea matinali pentru gustul meu, și extrem de gălăgioși (s-or fi temut oare de un urs inexistent, de chirăiau în halul ăla?), au reușit să spargă liniștea și tihna întregului ciopor, și să-l pună pe fugă, într-un concert de fluierături de avertizare scoase masculii protectori. Sincer, m-am bucurat în acele momente că nu am o armă…prietenii știu de ce! În orice caz, deși cioporul meu a luat-o la sănătoasa, știam că nu e totul pierdut: cu mare grijă, am pornit pe urmele lor, printre stânci și pe deasupra unor hăuri unde nu e bine să te uiți în jos…muntele te iubește, dar nu-ți iartă nici cea mai mică greșeală, așă că fiecare pas trebuie calculat și analizat la sânge.
Dar efortul (și a fost un efort considerabil, care efectiv m-a sleit de puteri, a meritat, pentru că după o culme am regăsit cioporul, mai liniștit și dispus din nou să se lase fotografiat.
Din păcate, topografia acelei zone nu mi-a mai permis apropierea la distanțe mici de ciopor, trebuid să mă mulțumesc să le observ cu pasc, cum se joacă prin zăpadă și cum au grijă de iezișorii lor de la 60-70 de metri distanță. Și am văzut cât de atente sunt, și cum reacționează la cel mai mic zgomot străin de munte, schimbând direcția de deplasare și locul spre care se îndreptau. Și m-am dus după ele vreo două ore, încet, să nu ma simtă, și să nu le deranjez. Și m-am ales cu câteva sute de fotografii, dintre care postez câteva și aici, să vă bucurați alături de mine, pentru că demult nu am văzut un ciopor de patruzeci și două de capre negre, cu atât de mulți iezișori.
Tot privind la ele, am observat un vânturel roșu ce le da târcoale, dar care a renunțat repede și s-a îndepărtat de ciopor. Și când am avut ocazia să mă retrag fără să le deranjez sau să le sperii, am făcut-o…deja le priveam de vreo trei ore, și simțeam că se instaurează oboseala în mine, din cauza efortului depus. Și mai știam că atunci când ești obosit, faci greșeli…și credeți-mă, ăla nu e locul unde să greșești, pentru că ogreșeală acolo te poate costa viața!
Așa că m-am retras binișor, și m-am îndrepta spre locul unde știam din anii trecuți un cuib de marmote. Însă aici am avut ghinion…dintr-o cauză necunoscută mie, cuibul pare să fi fost abandonat în toamnă. Așa că eram aproape sigur că nu voi vedea umbra unei marmote în tura asta. Însă la vreo jumătate de kilometru, în timp ce forografiam niște anemone și alte floricele, am zărit la vreo 150 de metri de mine ceva mișcând pe zăpadă…am pus aparatul la ochi, și mi s-a arătat o marmotă în toată frumusețea ei, alergând pe o patî de zăpadă, jucându-se de fapt acolo, în timp ce un străjer fluiera din când în când, anunțând că totul e ste în regulă, și el veghează. Așa că tocmai ce am descoperit alt cuib, deci va mai fi și o altă tură, doar pentru marmote de data asta!
Am găsit și câteva fire înflorite de rododendron, dar prea puține deocamdată…probabil în vreo două săptămâni o să avem ce admira. Pe lângă astea fire de bujori am găsit și brândușe, și tufe de gențiană, și m-a prins un val de polen care se ridica de pe molizi de era să nu mai pot respira…se vedea ca prin ceață, atât de mult polen era.
Și am mai fotografiat niște muschi, care pare căzut direct din Avatar, și mi-am încheiat ziua cu un Șorecar Comun, Buteo buteo, care se rotea pe deasupra mea.
Așa a fost pentru mine ziua de duminică…spectaculoasă, splendidă și de neuitat!”, a scris Alex Varga pe Facebook.
O lume fascinanta. Superb. Felicitari si multumiri ca le impartasiti cu noi.
Nici vorba , lumea fascinanta este pe terase si la shopping !….restul nu conteaza pt. cei multi si nepasatori.
Felicitari domnule Varga.
Avem cea mai frumoasă tara păcat ca parlamentarilor nu le pasa.