Au plecat din Bistrița în urmă cu zeci de ani, și-au construit vieți în Germania, au întemeiat familii și au cunoscut alte lumi. Dar orașul nu a rămas doar o amintire. Pentru Hans Georg Franchy, Inge Alzner și Horst Göbbel, întoarcerea acasă înseamnă reîntâlnirea cu propriile rădăcini, cu oamenii și cu un patrimoniu pe care nu au încetat să-l ocrotească. Iar Bistrița pe care o regăsesc este, în același timp, orașul copilăriei și un oraș care se pregătește pentru viitor.
Există locuri de care poți să te îndepărtezi mii de kilometri și zeci de ani, dar care nu se îndepărtează niciodată de tine. Pentru sașii bistrițeni plecați în Germania, Bistrița este un asemenea loc. Un oraș al copilăriei, al anilor de școală, al prieteniilor și al unei istorii comune, pe care timpul și distanța nu au reușit să o șteargă.
Zilele acestea, un grup de sași originari din Bistrița și din împrejurimi s-a întors acasă. Nu doar pentru a revedea străzile pe care au crescut, ci și pentru a continua o legătură construită de-a lungul generațiilor. Au venit cu prieteni din Germania, cu proiecte de colaborare, cu dorința de a păstra vie memoria comunității și, mai ales, cu emoția reîntâlnirii.
Pentru unii, întoarcerea înseamnă să descopere cât de mult s-a schimbat orașul. Pentru alții, înseamnă să regăsească exact ceea ce au purtat mereu în suflet. Dar, dincolo de diferențele dintre poveștile lor, există un sentiment comun: Bistrița nu este doar locul din care au plecat, ci locul la care continuă să se raporteze.
Tezaurul care se întoarce acasă
Pentru dr. Hans Georg Franchy, medic veterinar originar din Bistrița, revenirea are și o dimensiune concretă, legată de recuperarea și protejarea patrimoniului bisericesc.
Născut în 1944 la Cluj-Napoca, dar crescut la Bistrița, a urmat Liceul German și a studiat medicina veterinară la Cluj. A profesat în Dumitra, iar în 1979 a emigrat împreună cu familia în Germania, unde a ajuns director al instituției sanitar-veterinare din zona Gummersbach.
Legătura cu orașul natal nu s-a întrerupt însă niciodată. Revine ori de câte ori are ocazia și spune că, dacă sănătatea îi va permite, va continua să vină la Bistrița. Chiar de Crăciun intenționează să se întoarcă.
De această dată, a venit însoțit de un grup de prieteni și cu două obiective importante. Primul a fost consolidarea relației de parteneriat dintre Bistrița și orașul german Wiehl, prin implicarea directă a cetățenilor. După mai bine de zece ani de colaborare între cele două administrații locale, în Wiehl a fost înființată o asociație de prietenie și colaborare româno-germană. Se dorește astfel ca parteneriatul să nu mai fie doar unul instituțional, ci și unul între comunități.
Al doilea obiectiv a fost legat de întoarcerea unei părți din tezaurul bisericesc al Bistriței. Povestea acestor obiecte începe în 1944, odată cu exodul sașilor. Preotul care a plecat atunci din Bistrița, împreună cu reprezentanții presbiteriului, a luat cu el cărțile în care erau consemnate nașterile, căsătoriile și alte evenimente importante din viața comunității, dar și vasele liturgice.
În 1952, când devenise clar că întoarcerea nu mai era posibilă, comunitatea a decis să le încredințeze spre păstrare Muzeului Național din Nürnberg. Obiectele aveau o valoare istorică inestimabilă și trebuiau conservate în condiții corespunzătoare.
Acum, după zeci de ani, o parte dintre ele se întorc la locul de origine. În calitate de membru al Consiliului de Administrație al patrimoniului bisericesc, Hans Georg Franchy a contribuit la decizia de a readuce la Bistrița un potir și o patenă.
”Avem aici un preot tânăr, o viață bisericească tot mai activă și mai dezvoltată și am avut încredere în această nouă situație. Așa că am spus: haideți să le aducem înapoi! Și am reușit.”
Nu toate obiectele pot reveni însă atât de ușor. Covoarele otomane păstrate în Germania sunt degradate, iar restaurarea lor ar presupune costuri de ordinul milioanelor. Deocamdată, întoarcerea lor acasă rămâne dificilă.
Gestul readucerii potirului și patenei are însă o semnificație care depășește valoarea materială. Este o recuperare simbolică a unei părți din istoria comunității săsești, o punte între cei care au plecat și cei care continuă să trăiască astăzi în Bistrița.
Biserica Evanghelică, locul în care trecutul și prezentul se întâlnesc
Dacă există un monument care concentrează cel mai bine legătura sașilor plecați cu Bistrița, acesta este Biserica Evanghelică.
Pentru Hans Georg Franchy, implicarea în salvarea și restaurarea ei a fost una dintre cele mai importante forme prin care a putut să-și arate atașamentul față de oraș. Donațiile pentru întreținerea bisericii au început încă dinaintea incendiului din 2008.
Acel moment a fost unul dramatic pentru comunitatea săsească din Germania. Flăcările au afectat grav monumentul, ”pentru o vreme, am crezut că biserica nu va mai putea fi refăcută niciodată”, își amintește Franchy.
Salvarea clădirii a fost posibilă prin intervenția administrației locale, prin sprijinul comunității săsești din Germania și Austria, dar și prin contribuția statului român și prin fonduri europene. Cei plecați au strâns bani pentru refacerea clopotelor, a ceasului și a altor elemente ale monumentului. Astăzi, medicul veterinar privește cu bucurie rezultatul eforturilor comune.
”Este foarte frumoasă și sper să reziste sute de ani de acum înainte, astfel încât bistrițenii să se poată bucura în continuare de această minunată biserică”, a mai spus el.
Este o afirmație care spune multe despre felul în care cei plecați înțeleg patrimoniul lăsat în urmă. Nu îl revendică doar ca pe o moștenire a comunității lor, ci îl privesc ca pe un bun al tuturor bistrițenilor.
Un oraș schimbat, dar cu aceleași repere
La fiecare revenire, Bistrița le oferă celor plecați prilejul unei comparații între orașul amintirilor și cel de astăzi.
Hans Georg Franchy spune că găsește un oraș curat, cu proiecte importante de dezvoltare și promovare. Îl bucură inițiativele administrației locale, inclusiv proiectele din zona centrală și cel al amenajării malului râului. Îl interesează și dezvoltarea sportului, mai ales că în tinerețe a practicat handbalul la Bistrița și a jucat ulterior la Universitatea Cluj. De aceea, existența unei săli moderne și performanțele echipei locale îi trezesc o bucurie aparte.
”Bistrița merge cu mine”
Pentru profesorul de istorie Horst Göbbel, stabilit de 53 de ani la Nürnberg, întoarcerea la Bistrița nu este o simplă vizită. Este revenirea într-un loc în care simte că aparține. Aici a petrecut 29 de ani din viață, aici a crescut și aici s-au pus bazele drumului său profesional și intelectual. A urmat liceul german din Bistrița, apoi a studiat istoria la Cluj-Napoca, înainte de a-și continua cariera în Germania, unde a predat istorie, germană și educație civică până în 2009.
Deși a trăit mai bine de jumătate de secol în Germania, Bistrița și Livezile, locul de unde provine familia sa, au rămas reperele sale fundamentale. ”Lumea este mare, dar Bistrița și Livezile, locul de unde provin, reprezintă locul meu natal. Este locul în care nu mă simt doar ca acasă, ci chiar acasă”, spune Horst Göbbel.
Întrebat dacă inima și sufletul i-au rămas întotdeauna aici, răspunsul său schimbă perspectiva obișnuită asupra dorului și a întoarcerii: ”Nu, nu au rămas aici. Iau totul în inima mea. Bistrița merge cu mine și, atunci când plec de aici, o iau cu mine. Așadar, nu inima mea rămâne aici, ci Bistrița merge cu mine.”
Este poate cea mai simplă și mai puternică definiție a legăturii pe care o păstrează cei plecați cu locurile natale. Nu trebuie să te întorci definitiv pentru a aparține unui loc. Uneori, îl porți cu tine oriunde ai ajunge.
Pentru Horst Göbbel, această legătură înseamnă și responsabilitatea de a păstra istoria. La vârsta la care trecutul capătă o importanță tot mai mare, patrimoniul Bistriței și al Transilvaniei nu mai este doar o moștenire sentimentală, ci una care trebuie transmisă mai departe. ”Bistrița rămâne o parte din viața noastră, o parte care va străluci întotdeauna”, spune profesorul.
O întoarcere după 54 de ani, în aceeași zi în care a plecat
Pentru Inge Alzner, revenirea la Bistrița a avut o încărcătură emoțională aparte. A plecat din oraș pe 30 octombrie 1972, când avea aproape 14 ani. După 54 de ani, s-a întors în aceeași zi, de data aceasta pentru a participa la inaugurarea ”Drumului Prieteniei” din pădurea Schullerwald.
Astăzi, la 67 de ani și jumătate, privește orașul cu ochii unui om care a acumulat o viață întreagă de experiențe departe de locul copilăriei, dar care nu și-a pierdut atașamentul față de acesta. ”Pentru mine, Bistrița era deja cel mai frumos oraș. Și acum, când mă întorc, o fac cu foarte mult drag. Vă spun sincer că încerc să ajung aici în fiecare an”, mărturisește ea.
Inge Alzner este una dintre persoanele implicate de mulți ani în păstrarea legăturilor dintre sașii transilvăneni din Germania. Originară din Bistrița, a devenit în noiembrie 2025 președinta asociației HOG Bistritz-Nösen, organizație care reunește sașii originari din Bistrița și din împrejurimi, stabiliți în străinătate.
Experiența sa în organizațiile comunitare germane și activitatea de voluntariat au făcut din ea un om important pentru păstrarea identității și a relațiilor dintre generații. Acum, unul dintre obiectivele sale este să atragă mai mulți tineri în comunitate.
”Problema noastră, atât aici, cât și în societatea din care facem parte, este că avem foarte mulți oameni în vârstă. De aceea, voi încerca să atrag tinerii în comunitatea noastră. Acesta este cel mai important obiectiv al meu”, explică Inge Alzner.
Pentru ea, ”Drumul Prieteniei” din Schullerwald este mai mult decât un loc de plimbare sau un proiect dedicat trecutului. Este un spațiu în care memoria personală se întâlnește cu istoria unei comunități. A citit cu emoție mesajele de pe tăblițele instalate de-a lungul traseului și s-a oprit în fața primeia, dedicată chiar ”Drumului Prieteniei”.
”Ce cuvânt frumos este și în limba germană: Freundschaftsweg! Este un cuvânt care într-adevăr ajunge la suflet și îmi amintește de perioada în care trăiam în Bistrița și mergeam acolo, sus, în Schullerwald, împreună cu părinții și bunicii.”
În acea clipă, drumul de astăzi s-a suprapus peste cel din copilărie. Pădurea, amintirile cu părinții și bunicii și prieteniile de altădată au devenit parte dintr-o poveste pe care Bistrița încearcă să o păstreze vie.
Inge Alzner crede că ideea este valoroasă atât pentru cei care au plecat, cât și pentru cei care locuiesc astăzi în oraș. Pentru că prietenia dintre oameni, români și sași, a lăsat în urmă o moștenire care poate fi văzută și astăzi: Biserica Evanghelică, Turnul Dogarilor, parcul și alte repere ale Bistriței.
„Toți cei care revenim și vizităm orașul suntem impresionați de cât de mult s-a făcut pentru valorificarea patrimoniului rămas de la sași și de modul în care Bistrița s-a transformat, pregătindu-se pentru viitor și pentru cetățenii care locuiesc aici”, spune ea.
Prietenia, moștenirea care nu se pierde
Dincolo de proiectele de restaurare, de obiectele bisericești readuse acasă și de parteneriatele dintre Bistrița și orașele germane, poveștile celor trei au un numitor comun: dorința de a păstra legătura dintre oameni.
Pentru ei, Bistrița nu înseamnă doar o biserică frumoasă, o stradă cunoscută sau casa în care au copilărit. Înseamnă și oamenii alături de care au crescut, limba în care au învățat primele lucruri, părinții și bunicii cu care urcau în Schullerwald, școala care le-a deschis drumul și comunitatea din care fac parte, chiar dacă astăzi trăiesc la sute sau mii de kilometri distanță.
Există și o preocupare comună pentru viitor. Odată cu trecerea anilor, generația celor care au plecat îmbătrânește, iar păstrarea legăturilor devine tot mai dependentă de implicarea tinerilor. Toți trei transmit, în feluri diferite, aceeași idee: memoria nu trebuie să rămână doar o poveste spusă de cei care au plecat, ci trebuie să devină o moștenire împărtășită cu cei care trăiesc astăzi aici.
Adaugă comentariu