Personalităţile oraşului, la concertul de Paşti din Biserica Evanghelică

Mic tratat despre ridicol

Gest mai curînd previzibil decît insolit, la intersecţia coordonatei noastre spaţial-morale („O, ţară tristă, plină de humor”) cu cea temporală (perioada „de tranziţie”, „de o absurditate degradantă, incredibilă, rizibilă prin toate feţele şi discursurile, prin toate măştile din pieţele publice”). Cineva trebuie să trateze subiectul. Deoarece avem nevoie de conştiinţa ridicolului, care poate vegeta mult şi bine fără a lua notă de sine, nefiind însă mai puţin compromiţător, mai puţin nociv. Se poate trăi uşor fără să-ţi dai seama de ridicolul pe care-l incorporezi. E suficient să te conservi „în limita unei existenţe neinterogatoare” (Noica arăta că în timp ce omul tragicului se întreabă mereu, omul comicului nu se întreabă niciodată), a unei mediocre egalităţi cu sine, „într-o certitudine norocoasă, de rînd”. Ridicolul îşi face sălaşul în fals, în vanitate, în nimicnicia vieţii umane. El constituie o antivaloare, un derapaj al autenticităţii. E drept că nu reprezintă un rău major, ci, conform definiţiei lui Aristotel, „o urîciune care te face de ruşine fără să-ţi cauzeze durere sau pagubă, aşa cum masca comică este urîtă şi schimonosită, dar nu aduce suferinţă”. Ceea ce e în avantajul insului ridicol, care, avizat fiind, posedă şansa unei redresări. Criza cunoaşterii are un caracter decisiv, căci printr-însa „omul ridicol este umilit şi se retrage în sine, sau îşi iese din fire şi devine grotesc ori nebun, sau îşi dobîndeşte echilibrul şi seninătatea”.
Antichitatea clasică grecească prefera, din rîndul virtuţilor, curajul, cumpătarea, dreptatea, în duhul cărora se făcea educaţia tinerelor vlăstare. Opera lui Homer funcţiona ca un fel de Biblie, „hrană morală” a copilului naiv ori „ambrozie” a sufletului adult. Individul era modelat în cultul unei armonii civile şi cosmice pentru a deveni o personalitate armonioasă. Omul cetăţii antice era un om prin excelenţă al măsurii (metros), opus celui fără măsură (ametros). Drept care, la vechii greci, ridicolul se manifesta ca o încălcare a măsurii umane şi a codului etic ce decurge din aceasta. Nu ca o încălcare a legii, întrucît infracţiunea nu poate fi hazlie. Însă abaterea de la cutuma morală era sancţionată prin rîsul batjocoritor şi prin jocul oglinditor al actorului de comedie. Ridicolul se ivea din împrejurarea de a nu-ţi da seama de limitele fiinţei tale ori din tendinţa de-a le forţa în numele unui lucru derizoriu: „Ca şi cum muntele s-ar opinti să dea naştere unui şoricel”. La romani, comedia ţintea iniţial divertismentul, veselia pură. Nu se manifesta o instanţă normativă care să pedepsească încălcările măsurii şi ale civilităţii. Aceasta s-a impus în răstimpul clasicismului latin, care i-a cuprins pe Vergilius, Horaţiu, Titus Livius, cînd structurile societăţii s-au consolidat şi s-a afirmat noţiunea de urbanitas. Prin respectarea convenţiei, id est a existenţei orăşeneşti, mondene, ridicolul se identifică cu inconformismul vicios. Astfel aflăm de la Catul că un ins ridicol este cel care, lipsit de avere, se străduieşte să trăiască pe picior mare. Horaţiu şarjează inconstanţa, indiscreţia, lăcomia, ambiţia, poftele culinare. Platforma satirei se arată a fi oarecum instituţionalizată, deci apodictică: „Fără vreo ezitare, remarcă Hans Robert Jauss, satira adoptă punctul de vedere al oficialităţii, ridiculum-ul ei atacă direct orice se opune acestei instanţe, subliniază diferenţele (rire d’exclusion) contestînd părţii indignate orice drept de a-şi susţine cauza”. Francezii observă şi ei respectarea convenţiei sociale care poartă numele de la bienséance (buna cuviinţă) ce de regulă e înregistrată, în scrisul moraliştilor, la plural: les bienséances („dovadă fiind acest amănunt al preocupării pentru analitic, pentru formă”). La bienséance apare corelată cu le bon sens (bunul-simţ), indispensabil comportamentului raţional, conturînd împreună un stil de viaţă aristocratic, protocolar, solemn. Raţiunea alcătuieşte nucleul acestei existenţe normate şi totodată condiţia operei de artă, potrivit doctrinei clasice… Ce-ar putea fi ridicolul, într-o asemenea perspectivă, decît un defect al minţii, o derogare de la raţiunea pururi în stare de veghe, pururi cuviincioasă? Elocventă este opinia lui La Bruyère: „Omul ridicol este acela care atîta vreme cît rămîne astfel are înfăţişarea unui prost. Prostul nu scapă niciodată de ridicol – este caracteristica lui; mai cade cîteodată în ridicol şi cîte un deştept, dar se ridică”. Dacă la greci ridicolul se opunea virtuţii iar la romani se opunea civilităţii, la francezii din era clasicismului indica o lipsă de judecată, o ignoranţă (în speţă în conduita socială). Prostul se arăta vitregit de le bon sens, neputînd reprezenta ceea ce în epocă se numea de bon esprit adică, spre a-l cita iarăşi pe La Bruyère, cel care „vede toate lucrurile care se cuvine să fie văzute, le preţuieşte la dreapta lor valoare, în partea care-l avantajează cel mai mult şi se consacră cu hotărîre gîndurilor lui, pentru că le cunoaşte toată forţa şi toată temeinicia”.

În timpurile noastre, odată cu ascensiunea burgheziei şi cu liberalizarea societăţii, canonul aristocratic a intrat în declin. În consecinţă, ridicolul îşi „spiritualizează” accepţia, eliminînd din planul său preocupările „frivole” cum ar fi cele privitoare la vestimentaţie: „Cui i se mai pare astăzi ridicol ca un preşedinte de stat să poarte blugi şi adidaşi, ca tinerii să se îmbrace, tundă, mişte fistichiu, ca moda să fie impusă de fantezie, nu de gustul unei categorii sociale? Exclamaţia E ridicol! a devenit aproape un tic verbal şi nu este consecventă simţului ridicol. În filmele americane, spre exemplu, putem surprinde foarte des cuvîntul ridiculous, concurat doar de confused şi înjurătura binecunoscută. Iată, despre glonţul care, se declară oficial că l-a omorît pe Kennedy, plimbîndu-se prin corpul preşedintelui, mai ieşind, intrînd prin altă parte, se spune că este «ridicol»”. Am putea defini obiectul actual al ridicolului drept un „atentat la normalitate”, ceea ce e, desigur, un criteriu vag, însă în concordanţă cu „democratizarea”. Ridiculizăm în temeiul unei, ca să zicem aşa, sinteze a cerinţelor civilizaţiei şi culturii, fără partipriuri şi îngustimi, fără a lăsa deoparte pe cît posibil nimic semnificativ, în orizontul unei „globalizări” umaniste…

Fireşte, ridicolul e o funcţie eminamente a relaţiei. Ia naştere ca o încălcare a bunei convieţuiri, a unei paradigme comunitare, a unor habitudini generale, semnificînd jena sau ruşinea pentru un gen de acte voluntare sau involuntare care se proiectează nefavorabil pe cadranul percepţiei comune. Dar există şi un ridicol (înscenat, e drept) al solitudinii pe care-l ilustrează cinicul: „El se raportează, joacă rolul ridicolului spre a-l arăta ca într-o oglindă altora. Şochează, dezvelindu-l cu insolenţă, îngroşînd, devalorizînd. El încearcă o terapeutică, îndemnîndu-l pe celălalt la cunoaşterea de sine împotriva oricăror convenţii”. Din punct de vedere psihologic,se pot distinge două ramuri ale ridicolului, una beningnă, alta malignă: „În primul caz omul încearcă să iasă din «ascundere», să fie el însuşi într-un moment şi într-un context nepotrivite. Iar în celălalt încearcă să se adapteze locului fără a avea plasticitatea necesară, iar propria substanţă e diluată. E o încercare de ascundere de sine, dar care ajunge tocmai la ieşirea din ascundere pentru că îl arată pe om aşa cum este – o fiinţă politropică inversînd uneori măştile”. Din punct de vedere etic, este prezentată teoria lui Nicolai Hartmann privitoare la fenomenele vieţii omeneşti care întrunesc condiţiile ridicolului. Cel dintîi grup al unor astfel de fenomene e dat de meschinărie şi slăbiciunea morală care aspiră a se impune drept măsură şi forţă, dar sfîrşesc prin a-şi divulga precaritatea. Sînt menţionate aici lenea, comoditatea, frica, laşitatea, limbuţia, mania bîrfelii, avariţia. În al doilea grup greutatea cade pe „orbirea omului faţă de greşeala sa sau pe tendinţa de-a o ascunde”. Inventarul acestor defecte gravitează în jurul neroziei conţinînd pretenţia de inteligenţă, din care derivă încăpăţînarea, impertinenţa, înfumurarea, înţepenirea în convenţional, întreaga sferă a moralului inautentic, mimat. Savuroasă e cu osebire prostia „inteligentă”: „Hartmann explicitează, dînd ca exemplu prostia şi convenţionalul. Comică nu este prostia primitivă, ci aceea rafinată, în care apare o doză de inteligenţă, unde, cu toată chibzuiala, scapă ceva principial şi la îndemînă şi persoana «cade în capcană»”. Tertipurile mincinosului sau ale şarlatanului, descoperite pînă la urmă, sînt doveditoare în acest sens. Al treilea grup, socotit cel mai „inocent”, include cusururile etic neutre, de care omul nu e vinovat: împiedicarea în mers, bîlbîiala, nimerirea alături, stîngăcia, frica de oameni, zăpăceala: „Nu privim în acelaşi mod, însă, ghinionistul naiv şi ghinionul vicleanului care cade în groapa săpată altuia. Aici ghinionul este ironia sorţii care sancţionează. Acţiunea ridicolului este aducerea la realitate. Dar omul ridicol o percepe ca pe o nedreptate, ca pe o sancţiune, deşi este sancţionată doar aparenţa neîntemeiată. De aceea, el este un învins”. În fine, sub unghi ontologic, e abordată teza lui Nietzsche, potrivit căreia sublimarea prin artă transcende „oroarea sau absurditatea existenţei”, arta fiind singura care „ştie să preschimbe acel simţămînt de scîrbă provocat de grozăvia şi absurditatea existenţei în reprezentări ce-ţi permit să trăieşti: acestea sînt sublimul – ce îmblînzeşte estetic grozăvia – şi comicul – descărcare estetică provocată de scîrba faţă de ridicol” (sînt vorbele filosofului german). Sublimul este acel moment înălţător, aparţinînd „puterii apolinice” care ne salvează de „autonimicirea orgiastică”, la antipodul ridicolului ce ne umple de dezgust şi de absurd. Spre deosebire de omul tragic, omul ridicol nu e capabil de eliberarea cathartică, aflîndu-se permanent în criză. În situaţia sa se constată o inadecvare între interior şi exterior, o neconcordanţă între fond şi formă, pe cînd sublimul revelă depăşirea formei de către fond, exteriorizarea plinătăţii de sine, „modul de-a fi în afară”. Ceea ce nu înseamnă că individul ridicol nu-şi poate adînci complexul pînă la un strat tragic…