De ce se plictiseşte lumea la biserică. Opiniile unui teolog despre consecinţele evadării în mediul virtual

„Lumea, copiii, tinerii, preferă să se retragă în virtual fiindcă îi împlineşte. E adevărat că toată civilizaţia postmodernă este o conspiraţie împotriva oricărei forme de viaţă interioară. Ecranele şi propunerile infinite de imagini te determină să trăieşti în exterior. Sunt lucruri frumoase, dar trăieşti în exterior”, a spus arhimandrit prof. univ. dr. Teofil Tia, de la catedra de Pastorală a Facultății de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, la Seminarul „Medicină şi Teologie” de la Bistriţa.

„Orice parohie ar trebui să fie un loc al ofertei de valori universale unde se strânge un grup de tineri, de copii, iar acolo preotul ar trebui să reuşească să le nască o dispoziţie de a iubi. Parohia aceasta este de fapt: focarul unei comunităţi care trăieşte în armonie, în înţelegere, în dragoste creştinească. În măsura în care dragostea se răspândeşte în lume, lumea este fericită şi împlinită. În măsura în care aceasta lipseşte, vin alte energii de natură nevrotică, care scurtcircuitează circuitul social şi face lumea nefericită”, a spus universitarul clujean, recomandând celor interesaţi să lectureze o carte apărută deja şi în limba română, Captivi în internet, scrisă de o somitate a ortodoxiei mondiale, Jean-Claude Larchet.

Diagnosticul spiritual al evadării în virtual

„Lumea, copiii, tinerii, preferă să se retragă în virtual fiindcă îi împlineşte. E adevărat că toată civilizaţia postmodernă este o conspiraţie împotriva oricărei forme de viaţă interioară. Ecranele şi propunerile infinite de imagini te determină să trăieşti în exterior. Sunt lucruri frumoase, dar trăieşti în exterior. De ce credeţi că aşa de repede se plictiseşte lumea la biserică? Chiar dacă ortodoxia noastră are o ofertă vizuală extraordinară cu imagini statice totuşi, toată biserica e pictată şi avem în faţă un ecran imens, adică un iconostas cu zeci şi zeci de icoane, totuşi ele nu sunt mişcătoare, ci statice şi presupun: le-ai văzut, închizi ochii şi te interiorizezi. Acesta e începutul cunoaşterii lui Dumnezeu şi începutul revelării lui Dumnezeu în inima ta. Dacă asta nu faci, te laşi confiscat doar de imagini exterioare, trăieşti în exterior. Eu aveam impresia că numai în biserică viaţa religioasă te duce la instrospecţie profundă, la întâlnirea cu Dumnezeu, la un calm fără de margini, la Duhul Sfânt, dar observ că viaţa interioară poate fi şi toxică. Am aflat că sunt tinere care elogiază modelele anorexice. Tot o viaţă interioară e, nu? Trebuie să fim atenţi pentru că are şi sens negativ ideea de viaţă interioară: poate fi toxică. Ce face de fapt depresivul? Se retrage, refuză contactul cu lumea. Are viaţă interioară, dar una toxică, dar asta înseamnă că viaţa interioară pozitivă, pe care o propune biserica, trăind Duhul Sfânt, optimist, o poţi avea numai când iubeşti şi eşti iubit. Bucuria dragostei pătrunde în fiinţa ta, o dăruieşti mai departe, iubeşti pe alţii, simţi că şi tu eşti iubit cel puţin de un cerc apropiat de oameni”.

Consecinţele evadării în virtual 

„Are loc o diminuare a libertăţii, devii prizonier când stai 10 ore la ecran, se produce o degradare a relaţiilor interpersonale stând la ecran. Nu mai ai timp de interacţiuni cu tineri de vârsta ta, ci ai nişte interacţiuni false, cu nume fals sau sub anonimat. Apoi fugăreşti viaţa duhovnicească. Chiar şi tinerii care vin la biserică spun că practică rugăciunea 5 minute seara, ceea ce e cam puţin după 10 ore de ecrane. Cinci minute de interiorizare e prea puţin ca să reuşeşti performanţa religioasă, adică să ajungi la starea de simţire a lui Dumnezeu, de contact, de intimitate cu Dumnezeu. Viaţa spirituală are acest neajuns: nu oferă satisfacţii instantanee, ci trebuie o pregătire ca să ajungi performant în viaţa duhovnicească. Oamenii merg regulat la biserică şi abia după o vreme ajung la satisfacţii spirituale.

O altă consecinţă negativă e diminuarea potenţialului intelectual şi de reflecţie şi o invitaţie subtilă spre patologii psihice. Se stă la taclale, e o formă de vorbărie. Hipercomunicarea e, într-adevăr, un mod de a scăpa de singurătate, dar poate duce şi la haotism generalizat să nu mai auzi pe nimeni şi nimic. Apoi, eşti tot mai puţin prezent în societate, interacţiunile cu tinerii de vârsta ta sunt puţine sau lipsesc. Era o vreme când eram copil şi stăteam pe şanţ, 10 ore, cu animalele, nu în faţa unui ecran static. Nu în ultimul rând se dezintegrează şi fostele relaţii. Băieţii nu mai au abilitatea de interacţiona cu o fată în vederea unei relaţii de durată fiindcă îl confiscă calculator şi îţi impune alt tip de relaţii.

Sărăceşte şi viaţa duhovnicească. Se pune întrebarea: conectarea la media sau la Dumnezeu? Dar cine mai ştie să se mai conecteze azi la Dumnezeu? Comunicarea poate fi un surogat al comuniunii, o nouă religie. Orele pe care le dădeau oamenii, în alte epoci, lui Dumnezeu şi bisericii, astăzi le dau ecranelor. Un sfânt spunea că, în vremurile de pe urmă, oamenii vor sta ore în şir şi se vor închina la o icoană mişcătoare care are coarnele pe casă. Se referea la televizor. Dacă eşti confiscat de materie, rămâi aici, în schimb rugăciunea deschide orizonturi transcendente. Începi să simţi o altă lume. Noi când murim, nu murim, ci e o altă viaţă şi atunci dispare spaima morţii. În alte epoci, oamenii cu aşa multă relaxare priveau moartea, astăzi e teribilă groaza de moarte. Nu în ultimul rând, virtualul oferă hrană pentru patimi: supraexpunere de sine egolatră, distracţie fără sfârşit”.

Împrăştiere, în loc de reculegere

„Se împrăştie şi nu se mai pot aduna. În viaţa mistică, fiecare gând e purtător de energie, pozitivă sau negativă. Depresivul deschide larg porţile pentru gândurile negative cu energiile corespunzătoare care te întristează, te sfâşie lăuntric, te malformează. În plus, îşi pierd pudoarea şi simţul intimităţii. Tinerii se iau şi unii după alţii. Văd la unii că îşi fac nu ştiu ce poze, iar spiritul de turmă e prezent în spaţiul internautic. Apoi intervine primatul virtualului asupra realului. Încet nu mai fac diferenţa între real şi virtual. Apare şi comportamentul obsesiv-compulsiv al celor care sunt prizonierii internetului. Reprezentarea şi potretul sunt mai importante decât realitatea persoanei în sine. Tinerii sunt foarte atenţi la imaginea care apare pe internet chiar dacă în mod frecvent umblă în trening sau în şlapi. Pe Facebook îşi cultivă propria imagine. Îşi distrug capacitatea de concentrare şi atenţie, dar eu sesizez şi o atenţie distributivă: faptul că are tableta deschisă, dă şi un mesaj, e şi atent la ce spun eu, este o atenţie distributivă pe care noi, alte generaţii, poate că nu o avem chiar aşa de accentuată”.

Recomandări pentru tinerii dependenţi de virtual

„Recursul la psihoterapie. S-a deschis la Cluj un centru de psihoterapie pastorală pentru clienţii cu sensibilităţi religioase. În vremea noastră, mulţi au mare fobie pentru ideea de psihoterapie. Spun că nu-s nebuni, confundând conceptele de psihiatru, psiholog, psihoterapeut, preot şi preferă ideea să meargă la un preot. Şi atunci, automat, au un loc unde să se exprime. Apoi, cea mai bună profilaxie e educarea copiilor şi abordarea religioasă a vieţii. Scopul religiei acesta este: să răspândească dragostea între oameni, armonia şi să creeze orizonturile ultraperene. Noi nu murim atunci când murim, există o altă viaţă. Dacă ne pregătim pentru ea, nu ne temem de nimic, o aşteptăm cu drag. Religia are scopul să eliminăm răul din viaţa noastră şi să învăţăm să iubim. Abordarea religioasă a vieţii e foarte importantă aşadar la copii, tot aşa, într-o manieră profilactică”.

La Seminarul „Medicină şi Teologie”, prof. univ. dr. Teofil Tia a prezentat expunerea „Emigrarea în virtual a tinerilor şi efectele ei represive. Pastoraţia ca resursă de securizare afectivă” în cadrul dezbaterilor având ca temă „Profilul psihologic al Generaţiei Z”.