Poiana cu narcise de pe şesul Mogoşenilor, protejată doar pe hârtie. Ce am aflat la faţa locului – reportaj

Poiana cu narcise de la Mogoşeni, în teorie

Potrivit Wikipedia, Poiana cu narcise de pe şesul Mogoşenilor este o arie protejată de interes naţional ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervaţie naturală de tip botanic). Aria naturală se află pe teritoriul administrativ al comunei Nimigea, în apropierea drumului judeţean DJ172 care leagă localitatea Cociu de Floreşti. Rezervaţia naturală a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a III-a – zone protejate, publicată în Monitorul Oficial al României, Nr.152 din 12 aprilie 2000) şi se întinde pe o suprafaţă de 6 hectare.

Conform aceleiaşi surse, Poiana cu narcise de pe şesul Mogoşenilor reprezintă o zonă naturală (umedă) de fâneaţă, cu soluri alcătuite din marne argiloase (rocă sedimentară din carbonat de calciu şi argilă), marne salifere şi marne cu stratificări de gresii şi nisipuri. În arealul rezervaţie se pot găsi mai multe elemente floristice protejate la nivel european printre care narcise din genul Narcissus (Narcissus stellaris, Narcissus poeticus, Narcissus augustifolius), păiuş de livadă (Festuca pratensis), centaurea (Centaurea jacea), sau serratula (Serratula tinctoria).

Aceeaşi poiană, în realitate

Am mai fost o dată la Mogoşeni, în urmă cu mai mulţi ani, dar sincer nu-mi amintesc pe unde am luat-o, mai ales că nici nu m-am concentrat foarte tare nefiind la volan. Aşa că, la intrarea în satul Mogoşeni am oprit în dreptul primului om pe care l-am întâlnit să-l întreb încotro să o iau. Bunicul de 90 de ani mi-a spus să merg până în centrul satului unde e un magazin, să fac la dreapta şi drumul mă va duce direct în şes. Îmi mai spune şi să nu traversez cu maşina calea ferată, nu pentru că nu ar fi voie să intru motorizat în aria protejată (despre care hanbar nu avea, oricum), ci pentru că drumul se desfundă şi să nu rămân pe undeva.  Mă avertizează însă că s-ar putea să fi bătut drumul degeaba. Nu a văzut deocamdată pe nimeni venind dinspre şes cu braţele pline de flori ceea ce înseamnă că poate narcisele nu au înflorit încă. Îi mulţumesc pentru sfaturi, ratez de două ori centrul satului, care nu e altceva decât o curbă din care se desprind două drumuri, ambele la dreapta, dar în final, cu ajutorul unui domn nimeresc.

În tot acest timp m-am întrebat ce o fi fost aşa o mare scofală pentru mirobolanta Primărie Nimigea să monteze  un indicator pe care să scrie „Spre Poiana cu narcise” sau un panou ceva mai mare pe care să noteze că în zonă e o arie protejată de interes naţional cu câteva instrucţiuni clare de tipul: admiraţi, dar nu rupeţi florile, etc.

Ajung la calea ferată, văd un ditamai şanţ cu apă, aşa că decid să-l ascult pe bunic şi să nu merg mai departe cu maşina. Întrucât am mai fost în zonă în urmă cu câţiva ani, aveam impresia că am nimerit. Am luat-o pe drumul de pământ tot înainte, dar, pe măsură ce înaintam îmi dădeam seama că nu mai recunosc nimic. Câmpul mare plin cu flori albe altădată semăna mai degrabă cu o păşune aridă. Nişte oameni aruncau gunoi pe un teren, alţii arau cu tractoarele ceva mai încolo. În rest, pace, linişte şi un peisaj mirific la orizont cu munţi încărcaţi de zăpadă. Chiar şi pentru atât a meritat să bat tot drumul până la Mogoşeni. Preţ de o oră am tot insistat să găsesc narcisele. Mi se părea de-a dreptul imposibil să nu dau de ele nici în stânga, nici în dreapta. M-am întors descurajată de nişte nori care se adunau pe cuşma muntelui cam în acelaşi timp cu oamenii care terminaseră de descărcat gunoiul.

Când i-am întrebat de narcise, au început să râdă. Care narcise?, m-a întrebat unul dintre ei. Înainte de 1990, să tot fi fost pe şase hectare, dacă nu chiar mai multe. După 1990, oamenii şi-au luat terenurile înapoi de la stat, le-au arat, puţin le-a păsat de narcise. Mai sunt flori aşa, pe fâşii!, mi-a spus unul dintre ei adăugând, cumva satisfăcut, că toţi cei care le-au smuls cu tot cu bulbi ca să le planteze în altă parte au dat greş. Ştiţi, solul de aici, e cumva aşa, nu se prind în altă parte, degeaba le-au dus. Îi întreb dacă a fost vreodată marcată zona, dacă cineva din administraţia locală s-a gândit să folosească în favoarea comunei această comoară. Nu e treaba noastră, e a Consiliului Local, îmi răspunde unul dintre oamenii din căruţă, complet dezinteresat. Altul îşi aminteşte brusc de un festival al narciselor care era frumos, cu muzică populară, la cămin. Nu ştie de ce nu se mai organizează.

În timp ce vorbeam noi aşa, se apropie un grup de familii tinere cu copii. Una dintre doamne, văzându-mă cu aparatul foto în mână, mă întreabă dacă am găsit narcisele. Îi răspund că nu, dar le urez succes în demersul lor şi oamenii merg mai departe. Îmi spun, în timp ce se îndepărtau, că îşi doresc mult să admire aria protejată, că sunt din Bistriţa şi că vor să le arate şi copiilor cât de frumoase sunt florile sălbatice.

Înainte să plec din Mogoşeni, am mai schimbat câteva vorbe cu nişte bătrâni care locuiau exact pe drumul care, teoretic, ducea spre Poiana cu narcise. Mi-au spus, întristaţi, că singurul lucru cu care se mai poate „lăuda” satul Mogoşeni, apropo de minunatele flori, e că Primăria a dat unei uliţe numele de „Strada Narciselor”, dar nici măcar de tăbliţa aceea nu am reuşit să dau în ciuda faptului că m-am uitat cu atenţie la fiecare casă.

Concluzia tristă cu care am rămas după această miniexcursie de week-end este că degeaba facem mari proiecte turistice pe hârtie şi trecem în dreptul lor cifre astronomice, degeaba credem că le vom realiza vreodată şi vom atrage nu ştiu câte mii de turişti. Dacă nu ştim proteja ceea ce natura ne-a dat, dacă nu suntem capabili să punem în valoare ceea ce există deja, şansele noastre să facem turism de orice fel în acest judeţ sub nule. Vom repeta la scară mare ceea ce comuna Nimigea a reuşit la scară mică: a distrus ce exista ca să facă nimic.

Reportaj de Cristiana Sabău