Poşta Română, copilul retard şi sărac al curieratului de la noi

Au trecut mai bine de două decenii de la Revoluţie, dar, în afară de faptul că Poşta Română vinde şampon şi detergent, nu am văzut nicio schimbare în bine. Dimpotrivă. Cred că instituţia utilizează cele mai vechi computere din lume şi e singura păstrătoare de imprimate care sună ca nişte râşniţe odioase şi defecte. Are aceleaşi formulare complicate pe care inevitabil le greşeşti completându-le şi asupra ei planează aceleaşi vechi suspiciuni: că plicurile nu ajung niciodată la timp, că se umblă în colete şi că se cam fură de la oricine, oricând, orice.

În ce mă priveşte, încerc să evit Poşta cât pot mai mult, fireşte, cu costuri suplimentare, dar care mi se par justificate la o adică. Mi-am comandat nişte cărţi şi editura m-a anunţat că le-a trimis prin Poştă şi că ar fi bine să mă prezint la oficiu în decurs de patru zile de la acest anunţ chiar dacă nu primesc niciun aviz. Aşa că m-am prezentat. La coadă, între 10 şi1 5 oameni printre care o tânără mămică în braţe cu un copil agitat. După circa o jumătate de oră în care nimeni nu părea să se mişte, doamna de la ghişeu, enervată probabil de vânzoleala băieţelului, a chemat-o în faţă pe mama lui să o servească. Numai că femeia se pare că se temea de recomandata primită şi, când a aflat că e de la o instituţie a statului, a spus că nu o ridică şi a plecat în grabă. Am răsuflat cu toţii uşuraţi sperând că facem încă un pas decisiv spre ghişeu. Am crezut prost. În polle position era o doamnă care voia să plătească o taxă şi completa un formular. De câte ori îl preda, îi lipsea câte o informaţie, aşa că punea mâna pe telefon şi suna. „Care e contul fiscal? Codul, o corecta operatoarea! A, codul, bine. Nu-i cu RO?”, suna dialogul la care era atentă toată suflarea de la coadă, nu de alta, dar se auzea ca o tobă într-o cameră goală. În final, după lupte seculare şi zeci de telefoane, doamna cu pricina plăteşte şi cere chitanţă. Operatoarea o întrebă dacă nu ar vrea două şi dă print după răspunsul afirmativ. Se porneşte râşniţa şi trage după ea un cearşaf de foi albe dintr-un sul de-au început să ne ţiuie urechile. A dat eroare, ne lămureşte operatoarea şi o credem pe cuvânt când vedem mormanul de hârtie mototolită. Respirăm uşuraţi când pleacă şi doamna cu taxa. Vine însă tare din spate o domnişorică ce vrea să trimită un colet. Urmează sarabanda explicaţiilor şi alte minute bune pierdute aiurea cu menţiunea că domnişorica a săltat rândul cu oameni care, în opinia ei, probabil că nu aveau altceva mai bun de făcut decât să stea ca oile în faţa unui ghişeu.

Ajung, în final, la rând şi întreb de pachet. „Aveţi aviz?”, „Nu am!”, răspund. „Atunci nu aveţi pachet!”. Buuuuun! Încerc să reproduc ce mi-a scris editura, întreb dacă nu ar putea verifica cineva dacă e vreun pachet pe numele meu şi mi se răspunde că-s toate la grămadă şi nu se poate verifica fără aviz. Dacă operatoarea ar fi plecat din faţa ghişeului să scormonească printre pachete, cu siguranţă că cei de la rând m-ar fi omorât. Drept urmare, am cedat psihic şi am plecat bombănind.

Chiar dacă îmi voi atrage ura editurii, chiar dacă voi suferi fiindcă nu voi citi cărţile pe care mi le-am comandat, nu mai pot sta încă odată la rând la Oficiul de pe Crinilor. Pur şi simplu mi-e imposibil să mai văd şi să mai ascult poveşti, telefoane, aiureli, imprimate râşniţând, operatoare nervoase şi colege de birou inerte în 90% din timp şi glăsuitoare doar când nu ştiu pe ce tastă să apese.

Nu ştiu dacă e vina lor sau a altora. Ştiu că toţi politrucii de doi bani găuriţi au muls Poşta Română până au lăsat-o ca pe un schelet din care ne cad nouă oasele în cap. Ruşine să vă fie tututor politicienilor din toate partidele şi din toate timpurile!

Cristiana Sabău