Poveste adevărată despre cei care au crezut că se poate şi au făcut. Pe un alt munte, tot la Coşbuc

Pe copiii familiei Curtuiuş i-am cunoscut în urmă cu câteva luni. Locuiesc pe un alt vârf de munte din satul Coşbuc, similiar cu cel pe care şi-a făcut casă familia Ganea. Sunt zece, unsprezece, nici ei nu mai ştiu. Le e foarte greu să-şi amintească ordinea în care au venit pe lume şi câteodată şi numele din buletine. Au şi mamă, şi tată, dar în acelaşi timp mai au şi mari probleme de vedere. Suferă de strabism. Până de curând, majoritatea nu vedeau prea bine nici la depărtare, nici aproape. Se mulţumeau cu umbre crezând, probabil, că aşa trebuie să fie.

Nu am scris nimic după ce am făcut aceste fotografii fiindcă prietenii care m-au dus acolo mi-au atras atenţia că nu e bine să acţionăm la întâmplare. Copiii aveau nevoie de ajutor medical, şi slavă Domnului, că între timp l-au primit, şi de o casă în care să îşi petreacă iarna fără să doarmă ca într-o cutie de conserve unii peste alţii. Nu le erau necesare nici haine vechi, nici alte lucruri pe care, în mod obişnuit, obişnuim să le ducem când vrem să ajutăm.

Oameni cu suflet mare, decişi să rezolve problema, au trecut de la întrebarea „ce putem face?” la acţiune. Au contactat-o imediat pe doamna doctor Mariana Moldovan din Beclean care i-a consultat pe copii şi le-a făcut ochelari oferindu-şi voluntar serviciile doar ca să le aducă lumină în ochii lor mici şi atât de tulburi.

În paralel, prietenii mei au adunat materiale de construcţii, au strâns laolaltă oameni dispuşi să urce zi de zi muntele pe un drum de ţară, abrupt şi adesea blocat chiar de alţi oameni fără inimă, au decis să nu se oprească indiferent de obstacole, să pună mâna şi să ridice o casă. În ultima fotografie, vedeţi ce au reuşit până acum trudind zi de zi pentru ca cei mici să aibă un adăpost sigur şi călduros la iarnă.

Am fost lângă ei când au început să se gândească la cum vor face şi astăzi mă declar impresionată de ce a ieşit din mâinile lor. Nu le voi da numele fiindcă nu au făcut nimic pentru ca să se ştie că au făcut. Pur şi simplu, au acţionat fiindcă trebuia cineva să facă acest lucru.

E un lucru mare să fim dispuşi să acţionăm atunci când e nevoie şi nu când avem noi timp liber, să oferim ajutorul de care e nevoie, nu pe cel pe care îl considerăm noi. Aşa că, uitându-mă la căsuţa cea nouă nu pot decât să mă înclin cu respect în faţa celor care au tăcut şi au făcut toate acestea. Aşa să le ajute Dumnezeu!

Cristiana Sabău