Povestea incredibilă a unei gimnaste din Bistriţa care a făcut acrobaţii pe elefanţi şi a ridicat arene în picioare

Talentul, dar mai ales munca şi ambiţia sunt ingredientele de care ai nevoie ca să îţi împlineşti cele mai îndrăzneţe vise. Aşa a procedat Cristina Tîrcă, fostă gimnastă a Liceului cu Program Sportiv Bistrița, apoi instructor  de aerobic, tae-bo şi gimnastică pentru copii din cadrul cluburilor de fitness SanGym și Casa EMA. Iată povestea ei incredibilă pe care ne-a relatat-o într-un interviu.

De ce ai ales gimnastica?

De mică, părinții mei au descoperit că am înclinație spre gimnastică și dans. Astfel am ajuns să practic gimnastică ritmică de performanță alături de profesoara mea Ica Sigartău. Copilăria am petrecut-o mai mult în sala de gimnastică decât afară la joacă, dar acest lucru urma să îmi deschidă un viitor frumos pe care mulți gimnaști și-l doresc. După terminarea liceului, am urmat Facultatea de Educație Fizică și Sport a UBB Cluj. Intrasem a doua, eram în primul an de facultate, primeam bursă de studiu, începusem să lucrez la SanGym ca instructor de aerobic, îmi plăcea la nebunie ceea ce făceam, dar parcă nu era suficient, trebuia să fac altceva, puteam să fac mai mult. Ţin minte și acum acest moment și sper că managerul Sangym, Cristina Sangeorzan, să nu se supere pe mine. M-am prefăcut bolnavă ca să pot merge la audiții la București.

Audiţii pentru ce?

Pentru ca să activez într-un circ în Italia. Eram în jur de 60 de gimnaști, gimnaste, balerine, balerini, dansatori de toate felurile. Dintre toți aceștia, am fost selectate trei foste gimnaste de ritmică din România pentru un contract de 6 luni la un circ mare din Italia, mai exact al treilea circ din lume „American Circus”, un circ în care lucrează  aproximativ 5 mii de persoane și 300 de caravane. Acolo urma să lucrez eu ca balerină acrobată timp de 6 luni. Eram încântată, dar în același timp îmi era și frică neștiind exact ce va urma. Am plecat lăsând facultatea să aștepte pentru când am să mă întorc. Plină de emoţie, am zburat spre Verona, locația circului. Și de aici a început adevărata experiență de viață.

Care a fost prima ta impresie când ai văzut circul?  

Nu a fost tocmai plăcută. Era noapte când am ajuns, circul nu era montat, iar când văzusem caravana unde va trebui să locuiesc eu și colega mea am zis „unde am venit eu? În cutia asta de chibrituri voi locui eu?”. Într-adevăr, era micuţă. În următoarele zile circul a luat o altă înfățișare, un circ frumos, un circ mare cu spectacole inedite în care urma să joc și eu. Am început pregătirile coregrafice, făceam parte din trupa de balet a circului, trupă venită din Rusia alături de coregraful lor. Trebuia să învăț perfect coregrafia alături de ei că să pot intra în spectacol. A fost destul de greu pentru că coregraful vorbea doar rusește, dar experiența profesională m-a ajutat să reușesc chiar dacă nu eram balerină de profesie.

Ce ţi s-a părut dificil?

Cu coregrafia stăteam bine, începusem să intru deja în spectacole, dar pe lângă dans trebuia să fiu și acrobată, un număr de acrobație sus, în aer, la aproximativ 12 de metri înălțime și un număr pe elefanți. A fost foarte greu, mai ales că eu am frică de înălțime. Prin mult antrenament și muncă am reușit în două luni să urc sus și să zbor pe bolta circului. Numărul cu elefanți, 12 în total, a fost o altă temere de-a mea, îmi era frică de ei. Nu te obliga nimeni să urci pe ei dacă nu te simțeai pregătit, dar trebuia să învăț şi asta. Elefantul meu simțea că mi-e frică și nu mă suporta, mereu voia să mă arunce jos de pe el. Asta a fost la început, dar cu timpul am devenit cei mai buni prieteni. Numărul cu elefanți era spectaculos, ca şi celelalte de altfel, costumația era superbă, toate acestea făceau circul să strălucească. Am ajuns să fiu apreciată de șeful circului care mereu ne dădea exemple trupei de balet pe noi, gimnastele românce, pentru seriozitatea, cumințenia, profesionalismul de care dădeam dovadă.

La un moment dat ai putut fi admirată la televiziunea italiană Rai 1? Cum ai ajuns acolo?

Eram la Roma şi, pentru că stăpâneam numărul aerian pe fașe destul de bine, şeful circului m-a ales  pe mine și pe încă cinci colege să participăm la o emisiune în direct la Rai1 alături de Massimo Ranieri, un mare actor și cântăreț italian. Am acceptat direct fără să mă gândesc. Am început pregătirile, în fiecare zi călcam pragurile Rai 1. Am făcut asta timp de două săptămâni, ne antrenam în studio alături de trupa de balet Rai 1 și alături de alte sportive care făceau înot sincron odată cu noi. Toate trebuia să ne sincronizăm pe piesa ”Alta Marea”, cântată în direct de Massimo Ranieri. Pentru că emisiunea urma să fie în direct, a trebuit foarte mult antrenament, ne-am antrenat cam două săptămâni zilnic câte 6 ore pentru a ieși totul perfect. A venit ziua cea mare, zi plină de emoție, părinții mei mă priveau din față televizorului, totul zici că era magic: machiaje, costumații, artiști, muzică, camere de filmat, lumini, poze, ziariști, o nebunie totală era acolo. Ceea ce am simțit când am intrat pe platou a fost ceva unic, cu care nu mai m-am întâlnit. Eram plină de emoție, nu credeam vreodată că voi ajunge acolo, alături de oameni așa de mari. Totul era cuprins de lumini, podeaua era din sticlă și reflecta oarecum lumina, sala era plină de public, camerele erau pe noi, am avut chiar un mic incident cu un cameraman, care neștiind ce urma  să fac, a vrut să filmeze de jos, iar eu fiind în coborâre de pe fașe l-am lovit cu piciorul direct în cameră.  Se și vede puțin pe filmare. A fost un moment amuzant.

Au trecut zece ani de atunci şi pari nostalgică. 

Da, luna aceasta se împlinesc 10 ani de la aceste momente unice. Pentru mine a însemnat o viață de poveste, o viață frumoasă, dar grea în același timp, o viață de artist.  A fost o experiență minunată care m-a făcut să plâng când am început și să plâng când am plecat, ultimul meu număr pe fașe l-am făcut cu lacrimi în ochi știind că va fi ultimul, zburam fără să simt că zbor, am dăruit tot ce a fost mai bun din mine pentru minunatul public care ne privea cu multă admirație și respect. Aplauzele care nu erau puține, îți făceau pielea de găină, bucuria care le-o transmiteam era imensă și asta se putea citi pe chipurile lor. Circul într-adevăr, un circ renumit, mare, diferit de alte circuri, cu spectacole inedite un circ care participă la festivalele de la Monte Carlo.

Ce te-a făcut să părăseşti arena circului?

M-am oprit din această experiență pentru a-mi  continuă studile și pentru a-mi întemeia o familie. Motivul pentru care mulți sportivi și oameni în general pleacă în străinătate este acela că țara noastră nu le oferă  condiții necesare pentru a-și desfășura activitatea, nu oferă suport financiar bun, nu oferă locuri de muncă în domeniile lor de activitate, nu oferă un sistem de sănătate bun, o proastă organizare generală. Eu mă bucur că am îndrăznit să visez şi că am reuşit să-mi împlinesc visul, ceea ce le urez tuturor tinerilor. Să creadă în şansele lor şi să exploreze lumea. Poate fi a lor!

Notă: În această perioadă, Cristina Tîrcă se află în Germania undelocuieşte împreună cu soţul ei, fotbalist şi cu familia lor frumoasă. În 20 octombrie, ea va împlini frumoasa vârstă de 30 de ani. Îi urăm multă sănătate, fericire şi la mulţi ani!